Fugi de mine!

Trezește-mă, acum dacă se poate,

Să nu pot să mă reîndrăgostesc,

Și gândurile să nu mă mai poarte,

Spre un sentiment atât de nefiresc.

Ajută-mă să văd realitatea cruntă,

Să nu te idealizez ca pe un zeu,

Căci soarele nu poate să-ți fie rudă,

Când tu din întuneric apari mereu.

Spune-mi cuvinte pe care nu vreau să le aud,

Învață-mă să fiu rece ca gheața,

Fă-mi liniște în minte și sufletul mut,

Înainte să te privesc dimineața.

Acoperă-mi trupul cu frig și zăpadă,

Aruncă-mi nisip în ochi rapid,

Căci ei nu vor să se încreadă

În visuri ce trăiesc în vid.

Nu te apropia prea mult, mă arde

Îmbrățișarea ta ca o minciună sfruntată

Și inima în prăpastia ta cade,

În hăul declarațiilor furate.

Scutește-mă de sărutul tău grăbit

Și mușcă-mi buzele ce ard dogoritoare,

Altfel, tentația va crește înzecit,

Să te iau de mână și să te duc la mare.

Iar dacă vei simți că îți e mult prea dor,

Că visele de clipe cu noi sunt pline,

Dacă inima îți zboară până la nori,

Poți fugi cât vrei, dar să te-ntorci la mine!

Poveste de vară

M-am îndrăgostit...
Ce bine-mi pare,
Am uitat că e posibil.
Acum totu-i definit
Și-n același timp, nu are
Niciun zvâc de verosimil.

Am căzut de nicăieri,
Am picat din nori în apă,
Valurile-vorbe mă purtau departe,
Spre ale visării uitate zări,
Soarele mi-a spus o șoaptă,
Dându-mi părul la o parte.

M-a pupat dulce pe frunte
Și mi-a zis că sunt frumoasă,
Am uitat și al meu nume,
De toate grijile mărunte,
Am dansat pe-o nebuloasă,
Am fugit din a mea lume.

Am zburat pe norii tăi
Din nisip și scoici turtite,
Ca să mă-nfășor în brize,
Să m-aprind în noi văpăi,
Să plutesc printre orbite,
Cu un zâmbet calm pe buze.

Mi-ai dat aripi împletite
Din alge, spumă și sare,
M-ai luat de mână ușor
Și cu sărutări grăbite,
M-ai scufundat în mare,
M-ai transformat într-un fior.

Dar m-am trezit brusc, se pare,
Visarea-i pentru visători,
Iar viața - un ritm neiertător...
Am mers agale către soare,
Dar am găsit un cer în nori,
Când pieptul îmi zvâcnea de dor...

În piept mi-a rămas nisip și sare,
În ochi, lumină fără abis,
Iar buzele uscate și sărate
Șopteau că vor din nou la mare,
În al fericirii paradis
Și al emoțiilor adevărate.

A iubi sau a nu fi

Oamenii există pentru a se atrage reciproc. Nu ne putem da seama niciodată de ce ajungem să fim aproape de unii sau de alții. Ne lăsăm în voia soartei, așa cum e firesc pentru niște ființe atât de fragile și fricoase. Și doar după o perioadă de timp, ajungem să înțelegem că toate întâmplările prin care am trecut au fost bucățile de puzzle care ne-au întregit, așa frumoși cum suntem.

Puterea fiecăruia vine din sentimente. Din emoții. Din idealuri.

Viața începe să capete sens atunci când te îndrăgostești. Sensul devine disparat odată cu prima deziluzie.

Și uite așa, ajungem să trăim ca într-un glob care se rostogolește, ducându-ne spre noi speranțe și deziluzii, ca să ne deschidă ochii și să ne apropie de noi înșine. Să ne facă să ne iubim și să ne urâm.

Unii spun că dragostea durează trei ani. Alții, că sentimentele nu mor niciodată. 

Unii caută romantismul cu disperare, ca să îl distrugă. 

Alții sunt siguri că romantismul este naiv, până în momentul în care li se înmoaie picioarele.

Iubirea nu poate fi definită, pentru că suntem slabi în fața ei. 

Ne ia și ne lasă de fiecare dată pe nepregătite.

Dar când se retrezește, are un gust prea bun. Nu o putem refuza.

Ne înecăm în beatitudine, în cuvinte mari, în sunete de serenadă. Bem licoarea unor clipe frumoase cu înghițituri mari, de însetați pustnici care nu au mai văzut o picătură de apă de o viață.

De la prea multă licoare, avem insomnii. Nu dormim, nu stăm pe loc, nu suntem noi înșine.

Suntem un amalgam de emoții care nu se mai armonizează niciodată, pentru că au fost date peste cap.

Suntem alții, mai nebuni, cu ochi luminoși, cu inima pregătită să umple un întreg univers cu bătăile sale. Suntem copiii unei lumi, parcă uitați pentru o perioadă, ca să zburăm deasupra tuturor. Suntem aerieni și neatenți. Avem o planetă proprie, în care totul e prea frumos ca să fie adevărat.

Iubirea este un joc, pe care nu trebuie să îl iei în serios. Nu există învingători și învinși, pentru că jucăm cu toții ambele roluri. Suntem învingători pentru că ne putem călca orgoliile și putem spune răspicat exact ce vrem să transmitem. Suntem învinși pentru că ne urmăresc în fiecare clipă urme de nesiguranță. Suntem învingători pentru că suntem gata să sacrificăm suflete; din același motiv, suntem învinși. Suntem puternici pentru că nu mai avem prejudecăți și idei false. Suntem slabi, pentru că începem să idealizăm. Lista continuă la nesfârșit.

Cu toate acestea, iubirea este frumoasă. Iubirea schimbă tot. Iubirea te face să râzi și să plângi. Te ia în mâini și te aruncă într-un ocean de senzații. Te scoate la mal ca să te tragă într-un dans la lumina lunii și te apropie de stele. Îți spune că arăți perfect și că ești un fenomen supranatural. Îți dă aripi.

Iar cei care nu doresc să îi cadă în capcană, nu sunt gata să trăiască.

Cum stau lucrurile în Republica Moldova

Banul face macazul. Mai ales în țări aflate de peste douăzeci și cinci de ani într-o continuă etapă de tranziție. Mai ales în Republica Moldova.
De dragul banilor, părinții își lasă copiii în mâinile bunicilor și pleacă pe un capăt de lume. De dragul banilor, tinerii absolvenți își părăsesc țara și pleacă spre un viitor mai bun. De dragul banilor, o mulțime de jurnaliști sunt gata oricând de prostituție ideologică. De dragul banilor, politicienii noștri au călcat peste tot ce înseamnă demnitate și valoare națională.

Din nefericire, sau printr-o interesantă coincidență, s-a întâmplat ca un așa-zis om de afaceri, Vlad Plahotniuc, să aibă banii și un plan murdar, ambele suficiente să ducă de nas o țară. Cel care în anii '90 se ocupa cu mai știi ce modalități de a se îmbogăți, tipice racket-ului de atunci, a ajuns să se joace cu situația generală din Republica Moldova, așa cum unii copii fac legea în țările lor de păpuși și de construcții lego. Plahotniuc și-a închipuit, ca orice megaloman din istorie, că nimic în țara lui nu s-ar mișca fără propriul aport. Desigur că la ideea lui bolnavă au contribuit zeci de pupincuriști, bucuroși să apară măcar o dată pe săptămână pe ecranele televizoarelor, să scape câte o diaree analitică, să manipuleze opinia publică așa cum au fost ei înșiși manipulați cu salarii exorbitante. 
Dar înainte de toate, manipulată a fost clasa politică, o mână mare de oameni lipsiți de coloană vertebrală, ajunși pe poziții de conducere prin cumătrism și șantaj. Aceștia, poartă aceeași sete de bani și de putere, dorind să facă pe orice cale existentă averi frumușele din care să își asigure și neamurile. Planul lor măreț a fost nimic altceva decât furtul a unui miliard de dolari din trei mari bănci ale Republicii Moldova.

Desigur că această hoție colectivă nu a putut rămâne neobservată. Încă din mai 2015, moldovenii ieșeau cu miile în Piața Adunării Naționale, pentru a protesta împotriva hoților de la guvernare. Însă, spre deosebire de țările occidentale, în care schimbările survin după doar câteva ore de protest, în Moldova, nici peste o jumătate de an de manifestații nu a adus nici un rezultat. În fața guvernului au stat, pe caniculă, ploi și ninsoare, corturi de protestatari, de oameni cărora le pasă de viitorul poporului lor. Ce-i drept, majoritatea erau de vârstă medie, tinerii fiind fie plecați peste hotare, fie dezinteresați total de situația din țară. Însă toate aceste proteste au fost paralele de mai marii țării. Chiar și de Revelion, nu au mai fost organizate tradiționalele concerte și artificii, sub pretextul lipsei banilor necesari. Dar mai ales, deputații au folosit Orășelul Demnității și Adevărului drept pretext pentru a nu organiza respectivele concerte. Situația pare a fi dintr-o comedie în care replica politicienilor ar fi: „Flămânzilor, vreți circ și sărbătoare? Nu o să le aveți, dacă nu sunteți cuminți. De fapt, nu vă ajunge circul nostru?”

Însă nu e vorba de lipsa concertului, care oricum nu ar fi putut masca toată dezordinea din țară. Criza politică din Republica Moldova a atins cote critice zilele trecute, atunci când mafioții din Parlament au votat rapid și pe furiș un nou Guvern, condus de o păpușă a lui Plahotniuc, Pavel Filip. Curios este faptul că înainte de a fi înaintat Filip, rața mută în funcție de președinte a avut o încercare de a i se împotrivi lui Plaha, încercare care trezea speranță. Însă, așa cum Timofti nu a putut să iasă din teatrul șantajului oligarhic, ca și deputații, cu frica de a nu sta la rece împreună cu Vlad Filat, totul a rezultat într-un guvern investit, băgat în gât practic unui popor și așa destul de batjocorit de sute de ani prin jocuri geopolitice și tâlhărire. 

Consecințele de moment ale acestei crize sunt cunoscute: mii de oameni se adună zilnic în centrul Chișinăului, unde revendică abolirea clasei politice mafiote, cu Plahotniuc în vârful ei. Ce este îmbucurător în aceste proteste, este faptul că, indiferent de preferințele politice, moldovenii s-au unit ca să lupte pentru aceeași cauză, pentru îndepărtarea guvernării care a întrecut orice limită, care a furat încontinuu din buzunarul poporului și a violat încrederea maselor cu promisiuni nerealizate.
Culmea este că banii, importanța cărora am invocat-o la începutul articolului, ajung să aibă efect și peste hotarele țărișoarei noastre, unde jurnaliști plătiți de „marele” Plahotniuc, prezintă protestele din Republica Moldova, ca fiind organizate de pro-ruși, al căror interes principal ar fi redirecționarea orientării geopolitice a statului către est. Cu toții știm că adevărul este altul.

Colacul de salvare pentru țară în acest moment este revolta colectivă, care ar înlătura toți viermii de la mărul puterii. Este momentul crucial în care putem scăpa de dictatura voalată a unui hoț, ahtiat după propriul său teatru de păpuși. Iar următorul banc este foarte relevant în situația actuală.

Într-o zi din anii '90, Vlad Plahotniuc merge la o ghicitoare, să își afle viitorul. Ea îi spune:
-Vei face fel de fel de hoțomănii, te vei îmbogăți nespus de tare și vei ajunge un om politic important. În ziua în care vei muri, în Moldova va fi o mare sărbătoare.
-Nu ați putea să îmi spuneți data și sărbătoarea despre care este vorba?
-Nu contează. Ziua în care veți dispărea va deveni o mare sărbătoare pentru Moldova.

(sursa imaginii: www.moldova.org) 

Gânduri adormite

Nu am scris de secole pentru că niciun gând nu a avut curaj să-mi poposească în minte. Nu mai sunt romantica incurabilă din liceu. Nu mai sunt la fel de sensibilă, dar probabil sunt la fel de plângăreață, încercând zadarnic să mă învăț să îmi rețin emoțiile și să nu le mai dau în vileag.

Sunt în vacanță, însă nimic nu mă face să mă simt odihnită. Distracția de câteva zile în urmă mi-a adus în dar un tratament de o săptămână și un voucher de zacere gratuită în pat timp de 96 de ore. Mă doare gâtul la fel de tare ca și acum trei ani, într-o vară pecetluită de disperări adolescentine. Nu mai sunt la fel de tulburată ca și atunci, nici pe departe... Sunt în armonie cu mine însămi și cu cei din jurul meu. Sunt îndrăgostită chiar.

Îmi place viața. Sper că și ea mă place. De altfel, nu știu dacă îi ofer motive...
Cel puțin, ea îmi dăruiește destule.

Dezamăgiri

Nu îmi vin cuvinte în mintea încremenită. 

Oamenii mă fascinează. Pentru că știu să dezamăgească imediat după clipa în care te cuceresc. 

Lumea e mult prea plină de fleacuri care știu să îți șterpelească zâmbetul. Atunci când își arată adevărata față, tot ce îți rămâne este să fii tu însăți și să mergi înainte. Să nu acorzi atenție nimănui și niciunei vorbe aruncate în vânt cu dispreț de o persoană negândită. 
Atunci, nu faci decât să înghiți tot amarul revărsat peste tine și înveți să îți vezi de calea ta. Te scuturi de praf și de ființele care îți urâțesc viața. Probabil chiar în acea clipă începi să merg cu zeci de pași mai departe. 
Înveți să nu îți pese și riști să ajungi la starea în care nu îți pasă de nimic. Și atunci, și tu îți ești antipatică.

În dialog cu sufletul...

Chiar numai de atât mai suntem în stare? Să ne certăm asupra problemei culorilor unei rochii? Nu înțeleg cum a ajuns #TheDress atât de populară, nu mai vreau să o văd. Se pare că suntem toți atât de ignoranți încât nu am putea discuta  și disputa ceva cu adevărat important.

Dar nu îmi rămân gândurile la prostia mondială. Mă învăluie o stare de singurătate generală. Pustietatea îmi bate blând umărul în noapte. Nu mai știu nici să zâmbesc, nici să plâng. Nu știu să mă lamentez pentru motive minuscule. Poate doar, să caut urme de bucurie în lucruri mici. Și nici în asta nu știu dacă excelez...

În lumea asta enormă și uimitor de mică, îmi bate inima pentru prea multe doruri. Pentru dorul meu de scris în continuu. Pentru dorul meu de a atinge noi succesuri. Pentru dorul meu de a fi întotdeauna eu însămi, căpătând noi trăsături de caracter. Pentru dorul meu de tot ce înseamnă acasă. Pentru dorul de familia mea. Pentru dorul meu de tine.

Este ridicol felul în care dorim să ne luăm cât mai repede zborul spre tărâmuri necunoscute, spre un propriu univers al cunoașterii și fericirii. Și mai absurd este că, odată ajunși acolo, ne dăm seama că s-ar fi putut rupe o parte din noi pe drum. Plângem în starea noastră ”incompletă” de tot ce ne întregea în locul de unde am pornit.

Fața mi-e crispată de tristețea reflecțiilor mele. Mi se blochează și cuvintele plutitoare în cap. Mă cheamă sufletul spre meleagul natal. Mă strigă ambiția să rămân, să îmi urmez visul. Iar eu, mă rătăcesc în lumea mea plină de scurte clipe de fericire, de o îndelungat ascunsă nostalgie și de prea multe doruri arzătoare.