Am prea multe gânduri chinuite şi neterminate. Toată lumea învinuieşte primăvara pentru lipsa de concentrare şi nedorinţa de a face ceva. Eu însă, simt un miros mai puternic ca oricând de pomi înfloriţi şi mă droghez cu inspiraţie canalizată în minte, în loc să fie revărsată în cuvinte.
Mi-am zis că dacă voi mai dormi încă o noapte patru ore, voi deveni un zombie fără o ultimă rămăşiţă de vlagă. Mi-am zis că dacă îmi voi mai crea vreodată speranţe dinainte de rezultat, voi prefera să renunţ decât să mai aştept ceva. Dar uite că trei zile la rând puteam spune ferm: "Eu ieri m-am dus la culcare azi.".
Mi-am zis că voi deveni mai organizată. Dar uite că sunt un workaholic straniu care lasă "pentru desert" toate treburile grele. De ce tot procrastinez, tot fac în ultima zi obligaţiile primite cu o săptămână înainte?
De ce unii oameni lasă totul pentru mâine, ştiind că "mâine" ar putea să nu mai vină?
Vorbisem la telefon cu bunica despre toate câte există sub soare. Dialogul s-a încheiat aşa:
- Da pentru când trebuie să faci prezentarea asta?
- Ţi-am mai spus că pentru mâine, bunica.
- Şi cum ai să reuşeşti?
-Hai nu mă mai ţine la telefon, şi am râs zglobiu cum poate copilul din mine.
După ce am pus receptorul, am plâns. De când pe naiba un nenorocit de proiect a devenit mai important decât discuţia mea cu bunica, pe care o iubesc atât de mult? De ce viaţa trece pe lângă noi, oamenii care ştiu să trăiască numai de la un task la altul?
Ştiu, oamenii care vorbesc numai despre ei înşişi sunt plictisitori. În schimb iubirea este mereu interesantă.
Nu vi se pare straniu că dragostea se naşte din incertitudini şi dispare tot din cauza lor?
Totul se începe când El o priveşte pe Ea, Ea pe El, se iubesc în taină şi fiecare dintre ei e îndrăgostit de misterul celuilalt. Apar fluturaşii neînţeleşi, apar emoţii necunoscute, apar vise cu unicorni nedescoperiţi.
Şi toate aceste senzaţii noi duc la dependenţa reciprocă. Un sentiment nealimentat cu dovezile pasiunii devine o iluzie, unul hrănit cu ecoul emoţiilor pozitive poate deveni o pasiune de o viaţă.
Dar uite că sunt mii de oameni care trăiesc împreună această viaţă şi ajung să se despartă fiind doi necunoscuţi. Asta e şi mai straniu, având în vedere că ei s-au conectat la bun început pentru că le părea "că se cunosc de o viaţă."
Şi iată concluzia mea patetică: Noi suntem dezvăţaţi să îi ascultăm pe cei dragi, am devenit nişte egoişti greţoşi. Vrem ca totul să se rotească în jurul nostru, să fim iubiţi de toţi. Am uitat că uneori, trebuie să mai şi dai afecţiune ca să primeşti de 10 ori mai multă tandreţe. Şi spunem atât de des cuvintele "te iubesc", încât o declaraţie de dragoste azi este considerată banală.
În schimb lumea nu vede nimic banal în sute de trandafiri pozaţi pe Instagram. Adolescenţii nu spun "nu" unor likuri de pe facebook la poze cu săruturi pasionante pe care le fac în mai ştii ce localuri fiţoase. A devenit la modă să-ţi fie P.O.H.U.I. de toată lumea şi să vrei în acelaşi timp ca "cineva să fie lângă tine acum". RIDICOL.
Treziţi-mă când veţi înţelege ce vreau să vă transmit.
Eu una, nu mai pricep nimic. Dorm în somnul unei generaţii controversate de proşti care se consideră genii şi de genii care ori tac, fie întorc totul cu susul în jos.
Lumea înflăcărată de vise oricum nu observă nimic, iar eu, încercând să văd ceva,
am înnebunit de nesomn...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu