Gânduri mediocre

Sunt o formă de viaţă profană la moment, ca şi vremea de afară. Sunt ploaia fără stropi de apă, sunt tunet şi fulger. O descărcare electrică. 

Nu cereţi niciodată nimic de la o femeie îndrăgostită, ea oricum nu vă va asculta. E mult prea sus cu gândurile, pluteşte ca şi norul acela imens ce acoperă jumătate de boltă. Cerul este sentimentul în care ea s-a acomodat ca o pasăre. Este văzduhul care o invită spre libertate, şi în acelaşi timp o îngrădeşte de jumătate de univers.

Este apa în care pluteşte fără să se gândească la nimic. Iar dacă vine pericolul înecului, colacul de salvare este îmbrăţişarea celui drag.

Nu mă întrebaţi la ce mă refer, probabil v-aţi dat seama cu tristeţe şi acrime că sunt fericită. Explicaţiile nu sunt necesare, eu trăiesc.

Mortal e altceva. Există o realitate groaznică, şi anume: creierul e gol de declaraţii când inima e plină de trăiri inefabile.

Când simţi ceva adevărat, nu te mai duce capul să arunci în aer vorbe "profunde" şi "impresionante". Un talent veşnic iubitor, pasionat cel puţin de rutină, are mereu CEVA de spus. 

Dar e uşor a spune lucrurilor pe nume atunci când nimic nu reuşeşte să îţi schimbe lumea. E şi mai simplu să joci teatru de emoţii patologice atunci când eşti sigur, mai mult sau mai puţin, că nici un virus primăvăratic n-ar putea sparge gheaţa pe care o ţii în inimă.

Da, ca un apropo, oamenii puternici au puţină gheaţă care îi debarasează de mentalitatea celor îngrijoraţi de fleacuri fierbinţi. Cu trecerea anilor, cei mai puternici sunt cei care ştiu să treacă peste căldurile ecuatoriale şi să ia din fiecare caniculă câte un strop de ploaie. Picăturile de apă-fulgi au lăsat un strat subţire de nea, menit să lase inima tare să se mai şi topească din când în când, să se remodeleze sub dalta ataşamentului. Frumoasă e flacăra care ştie să aprindă chiar şi acea pojghiţă glaciară, fiind mai puternică decât cea care înteţeşte veşnicile pâlpâiri de suflete neajutorate, incapabile să cunoască minim o raţiune între atâtea instincte.

Rămân în tăcere, ca să nu dezmint ce tot spuneam de la început. Poate că, vreodată, un geniu neînţeles va face o teorie închegată din crâmpeiele scrise de o femeie mai mult sau mai puţin nebună.

Ea nu vrea să mai spună nimic, obosită să dea explicaţii inexplicabile unor trăiri prea descrise de prea mulţi. Şi de ea, la rândul ei. Când purta o mască...