Chiar numai de atât mai suntem în stare? Să ne certăm asupra problemei culorilor unei rochii? Nu înțeleg cum a ajuns #TheDress atât de populară, nu mai vreau să o văd. Se pare că suntem toți atât de ignoranți încât nu am putea discuta și disputa ceva cu adevărat important.
Dar nu îmi rămân gândurile la prostia mondială. Mă învăluie o stare de singurătate generală. Pustietatea îmi bate blând umărul în noapte. Nu mai știu nici să zâmbesc, nici să plâng. Nu știu să mă lamentez pentru motive minuscule. Poate doar, să caut urme de bucurie în lucruri mici. Și nici în asta nu știu dacă excelez...
În lumea asta enormă și uimitor de mică, îmi bate inima pentru prea multe doruri. Pentru dorul meu de scris în continuu. Pentru dorul meu de a atinge noi succesuri. Pentru dorul meu de a fi întotdeauna eu însămi, căpătând noi trăsături de caracter. Pentru dorul meu de tot ce înseamnă acasă. Pentru dorul de familia mea. Pentru dorul meu de tine.
Este ridicol felul în care dorim să ne luăm cât mai repede zborul spre tărâmuri necunoscute, spre un propriu univers al cunoașterii și fericirii. Și mai absurd este că, odată ajunși acolo, ne dăm seama că s-ar fi putut rupe o parte din noi pe drum. Plângem în starea noastră ”incompletă” de tot ce ne întregea în locul de unde am pornit.
Fața mi-e crispată de tristețea reflecțiilor mele. Mi se blochează și cuvintele plutitoare în cap. Mă cheamă sufletul spre meleagul natal. Mă strigă ambiția să rămân, să îmi urmez visul. Iar eu, mă rătăcesc în lumea mea plină de scurte clipe de fericire, de o îndelungat ascunsă nostalgie și de prea multe doruri arzătoare.
Dar nu îmi rămân gândurile la prostia mondială. Mă învăluie o stare de singurătate generală. Pustietatea îmi bate blând umărul în noapte. Nu mai știu nici să zâmbesc, nici să plâng. Nu știu să mă lamentez pentru motive minuscule. Poate doar, să caut urme de bucurie în lucruri mici. Și nici în asta nu știu dacă excelez...
În lumea asta enormă și uimitor de mică, îmi bate inima pentru prea multe doruri. Pentru dorul meu de scris în continuu. Pentru dorul meu de a atinge noi succesuri. Pentru dorul meu de a fi întotdeauna eu însămi, căpătând noi trăsături de caracter. Pentru dorul meu de tot ce înseamnă acasă. Pentru dorul de familia mea. Pentru dorul meu de tine.
Este ridicol felul în care dorim să ne luăm cât mai repede zborul spre tărâmuri necunoscute, spre un propriu univers al cunoașterii și fericirii. Și mai absurd este că, odată ajunși acolo, ne dăm seama că s-ar fi putut rupe o parte din noi pe drum. Plângem în starea noastră ”incompletă” de tot ce ne întregea în locul de unde am pornit.
Fața mi-e crispată de tristețea reflecțiilor mele. Mi se blochează și cuvintele plutitoare în cap. Mă cheamă sufletul spre meleagul natal. Mă strigă ambiția să rămân, să îmi urmez visul. Iar eu, mă rătăcesc în lumea mea plină de scurte clipe de fericire, de o îndelungat ascunsă nostalgie și de prea multe doruri arzătoare.
