De ce nu am mai scris?

Nu am mai scris de un secol. Mi-am înecat gândurile în cosmos. Am încercat să mă regăsesc în visuri și scopuri. Și am uitat cum mă cheamă.
Mintea îmi devenise o răsuflare a Deșertului Sahara... Secătuisem apa viselor ca să îmi umplu orizontul de  nisip fierbinte. Iar în nisip nu există viață fără de o picătură.
Însă cascada idealurilor din copilărie s-a revărsat peste dunele uitării. Am lăsat în spate decizii pripite ca să îmi iau zborul către propria oază.

Toată lumea care mă cunoaște mai bine știe că oaza mea a reprezentat dintotdeauna jurnalismul. De la ea și spre ea am alergat dintotdeauna.
M-am reintegrat în cuvintele pe care le căutam așa cum păsările își caută cuibul primăvara... și m-am regăsit.

Nu am scris ca să nu șochez. Sau mai bine zis să nu mă șochez că s-a dus tot talentul meu într-un gunoi de vorbe sofisticate. Am învățat să fiu plicticos de tăcută. Și apoi am început o expediție spre cugetul înecat în cuvinte.

Am descoperit că sesiunea nu doboară, ci întărește. Am simțit că, descoperind oameni noi, te redescoperi.
Și am mai înțeles că te simți ca un rahat atunci când îți dezamăgești cea mai bună prietenă.
Am descoperit că viața este reflecția propriilor gânduri. Totul e roz atunci când gândești roz. Și firește, viceversa.
Am reînțeles că nu îmi place să gătesc... și că vreau să gătesc bine.
Am învățat să mă bucur de fiecare rază de soare... și să găsesc ceva familiar în fiecare lucru străin.
Mi-am dat seama din nou că sunt fascinată de oameni, de poveștile lor. Că sunt curioasă...
Mi-am regăsit pasiunea pentru scris. Am aflat din nou ce înseamnă să iubești viața.