Poveste de vară

M-am îndrăgostit...
Ce bine-mi pare,
Am uitat că e posibil.
Acum totu-i definit
Și-n același timp, nu are
Niciun zvâc de verosimil.

Am căzut de nicăieri,
Am picat din nori în apă,
Valurile-vorbe mă purtau departe,
Spre ale visării uitate zări,
Soarele mi-a spus o șoaptă,
Dându-mi părul la o parte.

M-a pupat dulce pe frunte
Și mi-a zis că sunt frumoasă,
Am uitat și al meu nume,
De toate grijile mărunte,
Am dansat pe-o nebuloasă,
Am fugit din a mea lume.

Am zburat pe norii tăi
Din nisip și scoici turtite,
Ca să mă-nfășor în brize,
Să m-aprind în noi văpăi,
Să plutesc printre orbite,
Cu un zâmbet calm pe buze.

Mi-ai dat aripi împletite
Din alge, spumă și sare,
M-ai luat de mână ușor
Și cu sărutări grăbite,
M-ai scufundat în mare,
M-ai transformat într-un fior.

Dar m-am trezit brusc, se pare,
Visarea-i pentru visători,
Iar viața - un ritm neiertător...
Am mers agale către soare,
Dar am găsit un cer în nori,
Când pieptul îmi zvâcnea de dor...

În piept mi-a rămas nisip și sare,
În ochi, lumină fără abis,
Iar buzele uscate și sărate
Șopteau că vor din nou la mare,
În al fericirii paradis
Și al emoțiilor adevărate.