Ziua în care inima-mi bate mai...româneşte

   În această zi deosebită, mă simt obligată să postez în limba mea, limba română, deoarece evenimentul despre care urmează să scriu nu poate fi redat cu aceeaşi nuanţă emotivă, cât de cât profundă, decât în graiul unei naţiuni demne de admiraţie.
Pe data de 1 Decembrie 1918, poporul român a devenit învingător în propria luptă spre crearea unui vis devenit realitate, şi anume, năzuinţa de a vedea înfăptuirea Marei Uniri dintre Transilvania, Bucovina, Basarabia şi Vechiul Regat.

Nu pot să afirm cu fermitate:"Sunt patriotă!", deoarece, încă nu am făcut nimic pentru a dovedi acest fapt. Totuşi, un lucru îl pot afirma fără mustrări de conştiinţă: "Sunt româncă!", fapt de care sunt mândră de când mă ştiu. Sunt o fană a propriului meu neam, care a reuşit să îşi păstreze valorile indiferent de toate obstacolele din paginile lungi ale istoriei unei ţări dezbinate. 

Atmosfera de astăzi dăinuie în timp, de asta sunt sigură cel puţin datorită faptului că îmi bâzâie toată ziua în urechi "Hora Unirii" de Vasile Alecsandri . Şi mai sunt certă de faptul că mai sunt români de pretutindeni care încă mai poartă în suflet speranţa, că, într-o zi la fel de frumoasă ca şi cea de exact 93 de ani în urmă, generaţiile tinere, sesizând aceeaşi necesitate de a trăi în România Mare ca şi cea pe care o simţeau străbunii noştri, vor lupta pentru o Nouă Mare Unire. Printre ei, poate, vor fi nepoţii mei, cărora le voi povesti cu drag ce mult înseamnă să fii parte a unei familii reîntregite, a unui popor împlinit din toate punctele de vedere.