Unde e zambetul?

In decursul saptamanii am deseori ocazia sa parcurg "maratonul" strazilor orasului meu drag. Absurd, nu? Desigur, pentru fiinta mea sociala care trebuie sa mearga la scoala. Si in orele care ma gasesc pe drumurile pline de ghetus si fleoscaiala ale Chisinaului incerc sa descopar... oamenii din jurul meu. In acele clipe, mi se pare ca vad cate o poveste pe chipul fiecaruia.
Stiti ce ma enerveaza? Toti sunt mai posomorati decat o zi de noiembrie. Nimeni nu zambeste, uneori imi vine chiar sa rad isteric de culmea suferintei de pe chipul fiecaruia. Poate ca sunt prea dura, dar chiar am senzatia ca multi au uitat ce este sa fii bucuros in fiece clipa din viata ta, sa stii sa te bucuri de fiecare detaliu oferit de clipa pe care o traiesti. Multi au uitat sa se bucure pentru ca traiesc. Fiecare se scufunda in interiorul sau, se ambaleaza in gandurile sale nefericite despre propriile problemele. Toti uita sa priveasca in jur, si, fiind nemultumiti de ei insisi, privesc mereu in jos nemultumiti in acelasi timp de o lume intreaga. In aceasta fuga de sine si de tot ce mai conteaza, ei nu vad ca sunt oameni care sufera cu adevarat, acei cersetori de pe treptele bisericii, copii care plang, batrani care nu au parte de ajutorul celor dragi. Oameni singuri. Cu adevarat SINGURI, ei viseaza sa aiba un suflet apropiat. Iar noi ne inecam intentionat in singuratate. 
Sambata, am uitat de acea senzatie. Stiti de ce? Pentru ca ma indragostisem si eram invaluita de placere, de o emotionalitate aparte. Nu ma deranja vantul suparator. Imi placea pana si faptul ca parul meu arata deja ca o matura. Nu imi pasa ca mergeam prin baltoacele cu dimensiuni cosmice pe tocuri, ascultam incontinuu cantecele preferate la iPod. Imi placeau norii. Ma bucuram si mai tare de soarele care iesea timid de dupa ei. Zambeam si toti parca imi zambeau la randul lor. Eram gata sa impart ce am mai bun cu toti. Mi se parea ca tot ce se intampla in jungla orasului era dedicat mie. Iar eu va dedic o urare: Sa fiti indragostiti si sa redescoperiti ce va inconjoara in noi culori, nuante mai dulci decat culorile curcubeului.

NU Zilei "Indragostitilor"

Ieri, stateam la fereastra, bucurandu-ma de soarele puternic,de zapada care i-a dat orasului posomorat o frumusete speciala, o stare foarte placuta de calm. Imi sarise in ochi un caine, un maidanez, care s-a indreptat spre mijlocul terenului de joaca al gradinitei vizavi de blocul in care locuiesc. Eram foarte frapata de felul in care acel catelus  statea fixat intr-un loc anumit, de unde intorcea capul cu disperare in toate directiile, de parca ar fi fost intr-o obsedanta asteptare. Mi se parea ca vedeam, ca intr-un film, intreaga viata a acestei fiinte, mi se parea ca simteam fidelitatea acestei vietati fata de uman, fata de copiii care nu erau la gradinita in geroasa zi de sambata.  Iluzia mi-a fost spulberata in clipa in care 'cutzu' a fugit dintr-o data spre perechea sa, o catelusa plina de viata. Cei doi s-au indepartat, lasandu-ma cu zambetul pe buze.
Astazi, am fost socata de stirea decesului cantaretei legendare, Whitney Houston, piesa "I will always love you" fiind parca un imn pentru toate inimile care stiu sa iubeasca sincer, puternic de-a lungul intregii vieti.
In contradictoriu, apropierea Zilei Internationale a Indragostitilor imi pare o parada a falsei sentimentalitati, o zi in care toti sunt gata sa strige, ca niste cocosi, cat de mult sunt indragostiti. Aceasta "sarbatoare" devine din ce in ce mai comerciala, este foarte absurd modul in care aproape toti devin instant iubareti odata la 365 zile, de parca nu ar avea la dispozitie ani intregi. Chiar si acea inimioara plina de floricele, stelute si sclipici nu ar avea acea conotatie emotiva decat atunci cand e oferita de un suflet ce iubeste inimii pereche. Totusi, acest fapt e destul de uitat de companiile publicitare, de... producatorii bibelourilor, fleacurilor care n-ar avea mai deloc valoare; care ofera variante care mai de care mai grotesti de a face din Ziua Sfantului Valentin o data a intregii lumi, de exemplu felicitari de tipul: "celei mai scumpe surori", "bunicii", "vecinului", "pisicii vecinului" etc. Poeziile de tipul "Roses are red, violets are blue..." creeaza impresia ca ar putea scula oameni de arta din morminte, parerea falsa ca relatiile oamenilor din intreaga lume se limiteaza la culorile florilor. 

Exagerez, desigur, dar am chef sa spun lucrurilor pe nume. In fond, si eu ofeream astfel de inimioare in anii trecuti, fapt care, in loc sa ma bucure, mi-a lasat un sediment greu de explicat, senzatia ca acest schimb de hartie colorata m-a secat de energie. Gesturile pe care le faceam nu erau din suflet, ci din ratiunea ce se conforma cu 'moda' unei zile de februarie. Anume in astfel de clipe ma simt vrednica de mila. Dar atunci, nici eu nu ma pot compatimi.

Controverse

Am cotrobait prin fisierele computerului meu si am descoperit acest propriu artefact pe care l-am scris 8 luni in urma. Acum nu mai simt acea puternica stare, dar poezia ma reprezinta cu aceeasi intensitate.  Raman romantica si in mileniul in care muzica despre iubire e mai comerciala, poale, decat telefoanele mobile. Raman romantica, pentru ca nimic nu mi se pare mai frumos decat o poveste de iubire, indiferent de milioanele de opere create pe acest subiect. Raman mereu romantica, si nu pot schimba asta, cel putin atata timp cat inima inca imi mai bate.

CONTROVERSE

Mi-e cald,  şi în acelaşi timp... nimic nu mă încălzeşte,

Sunt vie, dar în suflet... (nu) sunt moartă.

Scriu cuvinte, dar nimic nu mă face să le simt,

Pentru că ştiu, în mine, doar la tine tind.

Şi orice altceva a devenit absent în lume,

Mi-e dor de mult cu o durere mută.

Şi tot ce îmi aduce o linişte senină

Este sa-ti văd chipul, o rază de lumină

În întunericul, în bezna sufletului meu

Care-mi face ca inima să-mi bată în alt ritm,

Unul irepetabil, atat de adorat...numele tău…

Şi unde oare se grăbesc vorbele mele?

Le recitesc si văd că... înnebunesc

Şi ele, exprimând disperarea mea plăpândă,

Care stă tacit în mine înecată de sine însăşi.