Stiti ce ma enerveaza? Toti sunt mai posomorati decat o zi de noiembrie. Nimeni nu zambeste, uneori imi vine chiar sa rad isteric de culmea suferintei de pe chipul fiecaruia. Poate ca sunt prea dura, dar chiar am senzatia ca multi au uitat ce este sa fii bucuros in fiece clipa din viata ta, sa stii sa te bucuri de fiecare detaliu oferit de clipa pe care o traiesti. Multi au uitat sa se bucure pentru ca traiesc. Fiecare se scufunda in interiorul sau, se ambaleaza in gandurile sale nefericite despre propriile problemele. Toti uita sa priveasca in jur, si, fiind nemultumiti de ei insisi, privesc mereu in jos nemultumiti in acelasi timp de o lume intreaga. In aceasta fuga de sine si de tot ce mai conteaza, ei nu vad ca sunt oameni care sufera cu adevarat, acei cersetori de pe treptele bisericii, copii care plang, batrani care nu au parte de ajutorul celor dragi. Oameni singuri. Cu adevarat SINGURI, ei viseaza sa aiba un suflet apropiat. Iar noi ne inecam intentionat in singuratate.
Sambata, am uitat de acea senzatie. Stiti de ce? Pentru ca ma indragostisem si eram invaluita de placere, de o emotionalitate aparte. Nu ma deranja vantul suparator. Imi placea pana si faptul ca parul meu arata deja ca o matura. Nu imi pasa ca mergeam prin baltoacele cu dimensiuni cosmice pe tocuri, ascultam incontinuu cantecele preferate la iPod. Imi placeau norii. Ma bucuram si mai tare de soarele care iesea timid de dupa ei. Zambeam si toti parca imi zambeau la randul lor. Eram gata sa impart ce am mai bun cu toti. Mi se parea ca tot ce se intampla in jungla orasului era dedicat mie. Iar eu va dedic o urare: Sa fiti indragostiti si sa redescoperiti ce va inconjoara in noi culori, nuante mai dulci decat culorile curcubeului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu