Iubirea este ca un anotimp. Iubirea mea a semănat prea des cu iarna de ieri.
Vedeam cum ninge...cu fulgi mari şi deşi. Ningea de parcă lumea nu voia să mai vadă primăvara vreodată. Şi pe străzi, totuşi, nu se lăsa nici un strop de nea, drumul era împotmolit de noroi, de băltoacele depresive ale ploilor.
Îndrăgostiţii sunt pasionali. Ei ning şi ning, ei viscolesc pentru ca să se liniştească, ei se lasă duşi de vântul întâmplării. Depinde de Cei iubiţi dacă se lasă iarnă sau nu. Ieri, iarna era pe jumătate. Ieri, drumul rămânea la fel de plin de rahat indiferent de cristalele frumoase care voiau să îl mângâie.
Atunci când fiecare ninsoare trecută se dovedeşte a fi o simplă lapoviţă, când iarna plouă cu prea multe lacrimi, sufletul nu mai vrea iubire. Mai bine zis, el nu o mai recunoaşte şi nu o mai înţelege. Mă gândeam: Poate că inima mi-e pământul, nu cerul?
Pe margini de stradă se lăsau pete de alb, care se topeau imediat.
Nu, eu nu eram strada, eu eram ninsoarea care încetinea.
Eu sunt iarna din Chişinău, care ori îşi spune pe nume, ori nu vrea să apară deloc.
Eu aştept primăvara. Primăvara în care, indiferent de timp, lumea primeşte şi dăruieşte iubire. Anotimpul care iubeşte fără să ezite. Timpul, care nu lasă florile sentimentului să treacă pe lângă el, aşa cum strada pustie de ieri ignora o frumoasă poveste de dragoste, istoria unui viscol obosit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu