Blogul meu a devenit mai pustiu decât Sahara, poate pentru că inima mea a devenit mai plină decât un microbuz de la 7 dimineaţa. E plăcut să înţelegi că te trezeşti şi adormi cu cineva în gând, cineva care la rândul său nu uită să se gândească permanent la tine. E o stare de nedescris să iubeşti ca să primeşti iubire.
Atunci m-aţi întreba: Ce nu îţi ajunge, fată hăi, să fii mai fericită?
Adevărul gol-goluţ este că... nici eu nu îmi dau seama. De fapt, este semi-depresiv să ştii că ai pierdut orientarea în spaţiu şi nu prea mai ştii ce vrei de la viaţă. Şi să te tot macini cu întrebări despre viitor. Dar poate că până la urmă, asta nici nu mai contează.
Aştept cu nerăbdare puerilă o ninsoare. Să ningă în oraş şi în inima mea cu fericire. Să cadă fulgi de speranţă şi siguranţă.
Până atunci, iubirea mea mă încălzeşte în frigul iernii, învăluindu-mă în zâmbete şi îmbrăţişări.
Nu pot să redau cât de greu îmi vine sub degete fiece cuvânt, cât de departe este muza de mine. Pluteşte inspiraţia în aer, dar nu în aerul pe care îl respir.
Poate că aş dansa, dar nu ar avea nici o noimă dansul la ora unu noaptea, în camera mea pustie.
Poate că aş cânta, dar nu vreau să trezesc lumea demult adormită.
Poate aş striga cât pot de tare că sunt îndrăgostită, dar asta şi aşa o ştie oricine.
Melancolia îmi atinge sufletul cu noi semne de întrebare... Când minutele pleacă fără de milă, mă gândesc: în ce somn mă aflu, unul profund sau de suprafaţă? Plutesc oare prin viaţă sau îmi croiesc o cale sigură? Am pierdut oare visul din întreaga mea fire?
Aceste cuvinte îmi par urme de bici pe conştiinţa mea, care pare să-şi fi pierdut dreptul de a spune ceva.
Şi atunci, implor ninsoarea care vine să îmi dea fulgi de hotărâre, de putere de voinţă. Pentru că vreau să trăiesc din plin, ştiind cu siguranţă pentru ce vreau să trăiesc. Pentru că vreau să scriu.
Atunci m-aţi întreba: Ce nu îţi ajunge, fată hăi, să fii mai fericită?
Adevărul gol-goluţ este că... nici eu nu îmi dau seama. De fapt, este semi-depresiv să ştii că ai pierdut orientarea în spaţiu şi nu prea mai ştii ce vrei de la viaţă. Şi să te tot macini cu întrebări despre viitor. Dar poate că până la urmă, asta nici nu mai contează.
Aştept cu nerăbdare puerilă o ninsoare. Să ningă în oraş şi în inima mea cu fericire. Să cadă fulgi de speranţă şi siguranţă.
Până atunci, iubirea mea mă încălzeşte în frigul iernii, învăluindu-mă în zâmbete şi îmbrăţişări.
Nu pot să redau cât de greu îmi vine sub degete fiece cuvânt, cât de departe este muza de mine. Pluteşte inspiraţia în aer, dar nu în aerul pe care îl respir.
Poate că aş dansa, dar nu ar avea nici o noimă dansul la ora unu noaptea, în camera mea pustie.
Poate că aş cânta, dar nu vreau să trezesc lumea demult adormită.
Poate aş striga cât pot de tare că sunt îndrăgostită, dar asta şi aşa o ştie oricine.
Melancolia îmi atinge sufletul cu noi semne de întrebare... Când minutele pleacă fără de milă, mă gândesc: în ce somn mă aflu, unul profund sau de suprafaţă? Plutesc oare prin viaţă sau îmi croiesc o cale sigură? Am pierdut oare visul din întreaga mea fire?
Aceste cuvinte îmi par urme de bici pe conştiinţa mea, care pare să-şi fi pierdut dreptul de a spune ceva.
Şi atunci, implor ninsoarea care vine să îmi dea fulgi de hotărâre, de putere de voinţă. Pentru că vreau să trăiesc din plin, ştiind cu siguranţă pentru ce vreau să trăiesc. Pentru că vreau să scriu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu