Memorii în clasa a douăşpea

E SUPER SĂ FII ELEV ÎN CLASA A DOUĂSPREZECEA.

Fără glume, este unică senzaţia de "acum sau niciodată", de un moment care nu se va repeta vreodată şi care va pleca în vânt o dată cu venirea verii. Ai 18 sau 19 ani, înaintea ta este o universitate mult-visată şi încă vreo 82 de ani pe care trebuie să îi trăieşti ca în hitul trupei Bon Jovi. Îţi dai seama că nu mai eşti copilul răzgîiat şi răsfăţat, ci omul capabil să ia decizii legate de viitorul său. Lumea E A TA. 

Aţi observat vreodată cât de uniţi sunt copiii la sfârşitul anilor de liceu? (Nici eu) Este oarecum o forţă care îi leagă între ei, căci ei toţi îşi dau seama că, odată cu scurgerea zilelor, viaţa îi poate despărţi definitiv.

Totul pare rozo-portocalo-lacrimo-trist. În realitate, există şi sărbători în faţa absolvenţilor. Nu e vorba de balul la care toate fetele vin ca la un defileu de modă, iar băieţii vor să pară mai gentlemani decât pot ei să fie.... Nici despre ultimul careu plin de lacrimi n-aduc vorba...

(Sincer, ele SUNT motive pentru care merită să ajungi în clasa a XII-a, dacă ţi-ai iubit vreodată şcoala...)


Conform legendei, fiecare devine la 18 ani o persoană matură, liberă să facă orice îşi doreşte(în limite puse de lege), independentă şi coaptă la minte. Nimeni nu îţi spune la majorat: "Ştii, de fapt eşti acelaşi copil care trebuie să meargă la şcoală, să dea examenele de BAC, să fie admis la universitate şi să lucreze."
Şi iată că nu se ştie cum, de unde şi de ce, probele bacalaureatului devin pentru personalitatea "adultă" temerea numărul 1. 

Aşa cum spun comediile ruseşti, examenele sunt motive de sărbătoare. Vă daţi seama, colegi, că noi vom profita de PATRU sărbători minunate? Ei, ce-i cu lipsa aceasta de entuziasm? La urma urmei, trecem probele de maturitate...

Iar dacă aş vorbi serios, aş spune că nu îmi vine să cred că am crescut. Sunt sigură că mulţi absolvenţi ar spune aceleaşi cuvinte. Anii au zburat de parcă ar fi fost Angry Birds sau Făt-frumos pe Calul Nărăvaş. Zilele treceau, ca de obicei, fără să ne ceară permisiunea. Se pare că ne tot desprindem din lumea protectoare a şcolii, ca să începem calea noastră...

Şcoala va rămâne cetatea primelor emoţii, primelor prietenii, primelor iubiri, dar mai înainte de toate, a primelor învăţătoare şi a primilor profesori. Ştim că orice s-ar întâmpla în următorii ani, tot pereţii şcolii ne vor găzdui cele mai calde şi nostalgice amintiri. 

Dar care să-mi fie concluzia? Învăţaţi, dragi copii mari, să deveniţi oameni, şi să nu ardeţi decât flacăra isteţimii şi perseverenţei aprinsă 12 ani în urmă...