Nu am scris de secole pentru că niciun gând nu a avut curaj să-mi poposească în minte. Nu mai sunt romantica incurabilă din liceu. Nu mai sunt la fel de sensibilă, dar probabil sunt la fel de plângăreață, încercând zadarnic să mă învăț să îmi rețin emoțiile și să nu le mai dau în vileag.
Sunt în vacanță, însă nimic nu mă face să mă simt odihnită. Distracția de câteva zile în urmă mi-a adus în dar un tratament de o săptămână și un voucher de zacere gratuită în pat timp de 96 de ore. Mă doare gâtul la fel de tare ca și acum trei ani, într-o vară pecetluită de disperări adolescentine. Nu mai sunt la fel de tulburată ca și atunci, nici pe departe... Sunt în armonie cu mine însămi și cu cei din jurul meu. Sunt îndrăgostită chiar.
Îmi place viața. Sper că și ea mă place. De altfel, nu știu dacă îi ofer motive...
Cel puțin, ea îmi dăruiește destule.
Nu îmi vin cuvinte în mintea încremenită.
Oamenii mă fascinează. Pentru că știu să dezamăgească imediat după clipa în care te cuceresc.
Lumea e mult prea plină de fleacuri care știu să îți șterpelească zâmbetul. Atunci când își arată adevărata față, tot ce îți rămâne este să fii tu însăți și să mergi înainte. Să nu acorzi atenție nimănui și niciunei vorbe aruncate în vânt cu dispreț de o persoană negândită.
Atunci, nu faci decât să înghiți tot amarul revărsat peste tine și înveți să îți vezi de calea ta. Te scuturi de praf și de ființele care îți urâțesc viața. Probabil chiar în acea clipă începi să merg cu zeci de pași mai departe.
Înveți să nu îți pese și riști să ajungi la starea în care nu îți pasă de nimic. Și atunci, și tu îți ești antipatică.
Chiar numai de atât mai suntem în stare? Să ne certăm asupra problemei culorilor unei rochii? Nu înțeleg cum a ajuns #TheDress atât de populară, nu mai vreau să o văd. Se pare că suntem toți atât de ignoranți încât nu am putea discuta și disputa ceva cu adevărat important.
Dar nu îmi rămân gândurile la prostia mondială. Mă învăluie o stare de singurătate generală. Pustietatea îmi bate blând umărul în noapte. Nu mai știu nici să zâmbesc, nici să plâng. Nu știu să mă lamentez pentru motive minuscule. Poate doar, să caut urme de bucurie în lucruri mici. Și nici în asta nu știu dacă excelez...
În lumea asta enormă și uimitor de mică, îmi bate inima pentru prea multe doruri. Pentru dorul meu de scris în continuu. Pentru dorul meu de a atinge noi succesuri. Pentru dorul meu de a fi întotdeauna eu însămi, căpătând noi trăsături de caracter. Pentru dorul meu de tot ce înseamnă acasă. Pentru dorul de familia mea. Pentru dorul meu de tine.
Este ridicol felul în care dorim să ne luăm cât mai repede zborul spre tărâmuri necunoscute, spre un propriu univers al cunoașterii și fericirii. Și mai absurd este că, odată ajunși acolo, ne dăm seama că s-ar fi putut rupe o parte din noi pe drum. Plângem în starea noastră ”incompletă” de tot ce ne întregea în locul de unde am pornit.
Fața mi-e crispată de tristețea reflecțiilor mele. Mi se blochează și cuvintele plutitoare în cap. Mă cheamă sufletul spre meleagul natal. Mă strigă ambiția să rămân, să îmi urmez visul. Iar eu, mă rătăcesc în lumea mea plină de scurte clipe de fericire, de o îndelungat ascunsă nostalgie și de prea multe doruri arzătoare.
Nu am mai scris de un secol. Mi-am înecat gândurile în cosmos. Am încercat să mă regăsesc în visuri și scopuri. Și am uitat cum mă cheamă.
Mintea îmi devenise o răsuflare a Deșertului Sahara... Secătuisem apa viselor ca să îmi umplu orizontul de nisip fierbinte. Iar în nisip nu există viață fără de o picătură.
Însă cascada idealurilor din copilărie s-a revărsat peste dunele uitării. Am lăsat în spate decizii pripite ca să îmi iau zborul către propria oază.
Toată lumea care mă cunoaște mai bine știe că oaza mea a reprezentat dintotdeauna jurnalismul. De la ea și spre ea am alergat dintotdeauna.
M-am reintegrat în cuvintele pe care le căutam așa cum păsările își caută cuibul primăvara... și m-am regăsit.
Nu am scris ca să nu șochez. Sau mai bine zis să nu mă șochez că s-a dus tot talentul meu într-un gunoi de vorbe sofisticate. Am învățat să fiu plicticos de tăcută. Și apoi am început o expediție spre cugetul înecat în cuvinte.
Am descoperit că sesiunea nu doboară, ci întărește. Am simțit că, descoperind oameni noi, te redescoperi.
Și am mai înțeles că te simți ca un rahat atunci când îți dezamăgești cea mai bună prietenă.
Am descoperit că viața este reflecția propriilor gânduri. Totul e roz atunci când gândești roz. Și firește, viceversa.
Am reînțeles că nu îmi place să gătesc... și că vreau să gătesc bine.
Am învățat să mă bucur de fiecare rază de soare... și să găsesc ceva familiar în fiecare lucru străin.
Mi-am dat seama din nou că sunt fascinată de oameni, de poveștile lor. Că sunt curioasă...
Mi-am regăsit pasiunea pentru scris. Am aflat din nou ce înseamnă să iubești viața.
