2012-->2013

Ii multumesc lui 2012 pentru olimpiezile castigate, pritenii facuti, pentru sentimentele traite, si multumesc din nou pentru Nicoleta Copaci, Cristina Hmelnitcaia, Daniela Jumiga, Mirela Popa, Mihaela Umanschi, Irka St, Victoria Gorceac si toti prietenii care mi-au fost aproape de atatia ani... Ii sunt recunoscatoare pentru Tabara Sulina Programul Arc si pentru Valeria Rosu, intrucat am descoperit vara asta sufletul meu geaman, ii multumesc pentru Mihaela Curmei, Adriana Jelea, fete cu care am stiut sa ma distrez pe cinste, pentru ridicari si chiar si pentru esecurile care m-au facut mai puternica, pentru petreceri si cadouri, pentru odihna de 4 saptamani la mare, pentru supravietuirea sfarsitului lumii si pentru Oppan Gangnam Style, pentru Calarasi si Lucian Cumpătă, omul responsabil al anului 2012 )) si pentru oferirea atator sperante pentru 2013, de la care astept majoratul, respectiv dublarea tuturor experientelor frumoase.
Imi felicit toti colegii, prietenii, oamenii care ma stiu cu atatia "tarakani" si afinitati de a fi :D Le urez tuturor mai mult curaj pentru anul care vine, sa poarte numai iubire si zambete, sa fie si mai dispusi de distractie, ca sa mergem toti in anul care vine cu un suflet plin de vise care sa devina realitate incepand cu maine! 

Troleibuzele din Moldova sau Cum să te sinucizi moral în 23 minute

Nu mai urc în troleibuzuri! Şi nu, nu acept eticheta de "pafas".
Pur şi simplu e o nebunie curată să mai vrei să mergi în acest infern public.

Intru în această pepinieră de moldoveni cu speranţa că mă voi aşeza în curând, ţinând în mâini o geantă de o tonă. Aud parcă de nicăieri o babă aiurită care bolboroseşte pentru întreg troleul cine ştie ce. Mă amuză vocea ei scoasă din desene animate, parcă gata să spună: "Aricică, Martinică, haideţi să ne distrăm iritând controloarea!". 
O femeie de a doua tinereţe şi cu unghii false, piscul modei chişinăuene, vine să îmi strige la ureche: "Achitaţ taxa!" şi înghesuie vreo zece oameni posomorâţi. 

Mă simt ca un sandviş turtit, mai bine zis ca o bitocikă între multe alte felii de varză. Unii nu şi-au făcut duş dimineaţă, alţii îşi îndesează pe undeva valizele, babele discută politică şi tinerii îşi caută disperat căştile prin buzunare. O fată de alături o sună pe mama sa şi o roagă de zece minute: "Nu, mam, nu şi chiar ţi-i greu sî vii sâ-ni aduşi koftacika sheia rozovă? Nu maaamaaa, nu ti rooog. M-o chemat Valia la dneară sh îmblu ca un bomj." Zâmbesc patetic şi chinuit, ce să mai vorbim... moldovenii şi moda.
Un cutare o "anină" pe Miss Controloarea Biletelor prin reproşarea faptului că şoferu conduce prost:
-Ce femeie la volan merge aşa rău?
-Nu-i femeie, da bărbat, răspunde ea flirtuos.
-Ap şoferu amuia la femeie sî uită şi de asta conduce în dodii.
Lumea râde amuzată, o fată comentează: "Tot timpu femeile-s de vină...". O cărămidă putea fi mai expresivă decât faţa mea la momentul respectiv...

Troleibuzul îşi ia viteză de Formula 1 şi frânează agresiv la fiecare 2 minute, iar eu încerc din răsputeri să mă ţin pe picioare. În sinea mea, încep să număr secundele până voi ieşi din acest "paradis", e clar - nu mai e mult până îmi ies din fire. Membrele mă dor, geanta se îngreunează cu fiecare sută de metri trecută prin minune. Toată lumea arată îngrozitor de îngrijorată şi pocită, pentru că se ştie - moldoveanul are viaţă scurtă şi grea.

Dau să mă aşez în sfârşit, dar o doamnă în etate "ţâţâţâieşte" şi îmi aminteşte că tinerii de azi nu au nici un pic de respect. Parcă a căzut din pod, pentru că nu am văzut-o până acum. O las să stea jos, fiindcă am cei şapte ani de acasă, sper. Mă dor mâinile de la greutatea "poşetei" mele, de picioare mai bine tac şi încerc să mai supravieţuiesc ultimele două staţii anunţate de vocea deja enervantă responsabilei de declamarea fiecărei opriri, şi mă întrebam de ce a zis "Staţia Spitalul Municipal Numărul Unu" şi nu "Staţia MallDova", că doar oricum jumate de transport se goleşte la acest vechi-nou rai al tuturor categoriilor de elită moldovenească. 

Atunci când ies din această cutie cu antene, îmi vine să blagoslovesc transportul obştesc pentru şansa de a da atâta valoare aerului curat de afară şi libertăţii de a te mişca fără să te temi că nu ai mult până vei călca sau vei cădea peste cineva, doar pentru că şoferul are ifose de Schumacher. Sunt obosită de moarte şi nu mai pot gândi, îmi dau doar promisiunea că, aşa cum mergeam odată în an cu troleibuzul, voi continua să folosesc la fel de "frecvent" acest iad pe roţi. Până la următorul hop în troleibuz, continui să rabd din lipsă de alegere dragul meu microbuz. Asta e viaţa în capitala Republicii oooof Moldova...

Ideile unui creier zemuit

Astăzi a fost una din primele zile din viaţa mea când am învăţat să gătesc. Am fost straniu de liniştită, de parcă acceptam condiţia - Locul femeii e la bucătărie. Nu cred că este corectă această lege, atâta timp cât în lume, cei mai buni bucătari continuă să fie bărbaţii.

În fine, nu asta voiam să spun, doream să mă refer la faptul că simţeam o plăcere sălbatică în feliatul fileului de pui crud, de parcă redevenisem femeia aceea preistorică din care mă trag. Nimic nu mi se părea mai firesc în acea clipă decât gătitul şi curăţenia. Se pare că după un an de muncă "civilizată" meritam o zi petru pregătiri de Crăciun, cu rol de bucătăreasă şi servitoare.

BALIVERNE, mă dor mâinile.

Sinceră să fiu, am observat că bloggingul este o fericire şi o povară. Nimeni nu te citeşte atâta timp cât nu scrii nimic. Trebuie să fii un scrib non-stop, un sclav al capului care vrea să născocească permanent noi idei. Ca în bucătărie, îţi place să încalci regulile şi să aştepţi cu inima la gură că şi aşa platoul final va întrece orice aşteptare şi va lăsa gura apă cititorilor. 

(12 Dec 2012)Viaţa e un teatru plin cu scene prin care toţi trebuie să treacă, neavând dreptul de a se întoarce pe niciuna după ce au mers înainte.
Joc un rol de care nu sunt conştientă. Până la urmă, cine sunt eu?
Deseori mă gândesc - Dacă aş fi privit filmul vieţii pe care o trăiesc, mi-ar fi plăcut personajul pe care îl joc? Oare mi-ar fi părut simpatică o fată cu atâtea iluzii pierdute, atâtea sentimente nefundamentate? 
Mi-ar fi plăcut domnişoara care poartă masca zâmbetului întins, sau al chipului crispat de gânduri grăbite? 
Mi-ar fi fost aproape de suflet fata cu atâtea confuzii şi speranţe acoperite de negura plictisului cotidian?

Ce aş fi crezut despre viaţa ei ordinară, cu încercarea permanentă de a face totul ca la carte şi de a munci cu înverşunarea hamsterului care aleargă în roată sau a unui portar care rezolvă integrame? Doar el face rebusurile acelea cu atâta chin şi frământare de creier, dar oare are vreun rezultat stoic din asta?

Dar oare sufletul meu situat permanent între cumpeni ştie să decidă? Asta mă zemuieşte, am prea multe neînţelegeri între ce vreau să fac, ce trebuie şi ce îmi e lene să duc până la capăt. Dintre vis şi realitate.
Din fericire sau nefericire, sunt o visătoare. Mă gândesc la tine.

10 lucruri pe care le-aş face dacă mâine ar fi cu adevărat Sfârşitul lumii

Dacă ar fi să mor mâine, oare ce aş face? Îmi rămâne doar să presupun şi îmi vin multe idei nebune. Sunt sigură că avem de trăit mulţi ani înainte, dar oare ce merită să faci înainte să îţi iei adio de la viaţă?

Eu una, dacă e mâine apocalipsa, sunt sigură că:

1. Voi telefona toate persoanele care merită să ştie că, odată, eram îndrăgostită nebuneşte de ei, să le spun totul verde în urechi. 

2. Voi face o reuniune de familie rapidă ca să îi mai văd pe toţi cei care mă iubesc necondiţionat, să îi pup pentru ultima dată pe mama, tata, bunicii, nanii mei, verişorii iubiţi... Ei îmi sunt cei mai dragi pe lume.

3. Voi merge cu toţi prietenii la o beţie nebună, cu dans şi karaoke, aşa, ca ultima dată.

4. Voi îmbrăţişa oamenii care m-au susţinut în calea spre propriile mele succese, pentru ca să le mulţumesc pentru simpla lor prezenţă în existenţa mea.

5. Voi savura o tonă de colţunaşi, mâncarea mea preferată, pentru că cine se gândeşte la kilograme în plus înainte de tiu-tiu? A da, am uitat de ciocolată :)

6. Îmi voi cere iertare de la toţi cei pe care i-am dezamăgit vreodată, pentru că vreau să plec împăcată cu mine însămi.

7. Le voi face tuturor oamenilor dragi câte un cadou, pentru că nimeni nu are nevoie de bani în lumea cealaltă.

8.  Voi citi toate paginile mele de jurnal, să mă asigur că nu am trăit în zadar, că am fost o persoană cu un vulcan de sentimente şi vise.

9. Voi face un reportaj chiar cu o cameră video non-profesionistă despre ce gândesc oamenii din jurul meu înainte de apocalipsă, unde speră să ajungă în viaţa de apoi, ce fac în ultimele clipe(aşa, de amuzament - să ştiu că am murit jurnalistă)

10. Te voi chema la o cafea ca să îţi privesc ultima dată faţa ta dragă. Să îţi spun că mi-ai fost simpatic. Să ştiu ce ai pe suflet fiind încă pe pământ. Să mergem să dansăm, dacă nu ai nimic împotrivă.  Să te îmbrăţişez pentru ultima dată. Şi atunci, poate că ne mai întâlnim şi în lumea cealaltă. Poate...

Dar până la vreo apocalipsă reală, continui să îmi ador viaţa normală şi frumoasă aşa cum e, fără decizii pripite şi explozii sentimentale.

I'm no beauty queen, I'm just beautiful me...

It is so sad to fall out of your supposed love. To understand that your world didn't change at all. That no one really gives the least fuck. It is so sad to be a part of this world. To be on your own. To strive for something you don't even know.
My life would have been so much easier if I have never fallen in love. I wouldn't try to become perfect. I wouldn't have had my permanent urge to write. I wouldn't exist.
Now, I want to give some advise to my invisible woman readers. To the beautiful and to the clever ones.
Girls, be powerful. You know, as Dita von Teese said: 

“You can be the ripest, juiciest peach in the world, and there's still going to be somebody who hates peaches.”

Never lose yourselves, be aware of your power. People who can wait receive the most.

But I am so fed up of waiting for happiness, I am going to build my happiness by myself, I am going to love every significant detail of my not-so-boring-in-future-as-I-promise life.And it is not a simple promise, I will strive to become even more powerful than I already am.

I am going to be myself and do what I love besides loving what I do.

You'll see. Expect videos and fun from me next year. I'm a little fed up with looking for princes on white horses. They are the ones who will have to do the research ever now and then.

  

Unde e romantismul, bărbato-femei ai secolului XXI?

Ce se întâmplă în lume? Ce-s cu schimburile astea de sex?
Trăim în secolul în care mai totul se întoarce cu susul în jos, mai ales sănătatea mentală a oamenilor. 

De aceea mi-am prins gândul că uneori, aş vrea să mă întorc cu vreo câteva secole în urmă, cu vreo câteva ţări mai departe de locul în care mă aflu. Aş vrea să mă întorc în viaţa anterioară în care eram o femeie de rang.
 Sunt conştientă că atunci femeile erau considerate mediocre(de parcă azi bărbaţii ar crede altfel...). Da, ele nu aveau întotdeauna acces la învăţătură. Da, ele nu puteau face carieră, ceea ce ar fi cam mortal pentru mine. Da, ele se chinuiau şi atunci să poarte corseturi insuportabile aşa cum azi noi ne înarmăm cu tocuri, machiaj, aceleaşi corseturi, doar puţin mai "umane"... 

Dar ele erau ţinute pe un anumit piedestal, bărbaţii erau altfel. Da, ei puteau să susţină ideea - "Demnitatea unui bărbat este în cap şi a unei femei este între picioare"(teribil), dar ei luptau enorm pentru a avea drept la adevărata loialitate feminină. Ei luptau pentru Ele, erau gata să îşi dea viaţa pentru iubitele lor. Ei trebuiau să întoarcă lumea cu susul în jos numai ca să aibă siguranţa că ele răspund sentimentului de iubire. 
Azi, sexul este mai accesibil decât guma de mestecat. Azi, ei îşi cumpără jurnalul "Playboy" şi sunt fericiţi, ele pot apărea fără de remuşcări de conştiinţă semidezbrăcate la televizor, dacă ştiu că-s într-un clip cu mai ştii ce vedetă. Azi, tinerii merg la film ca să stea în ultimul rând, dansează la vreun club fiţos ca să mai facă o poză cu schimb de salivă. "Foarte romantic".

Aş vrea să mă întorc în Anglia epocii moderne, când oamenii mergeau la baluri pentru a se cunoaşte, când bărbaţii erau oricând gata de duel doar ca să danseze cu aleasa lor. Aş vrea să mă întorc în Veneţia, Evului Mediu, să aştept cu freamăt de inimă un gondolier la fereastră, să îmi cânte o serenadă. Aş vrea să rămân o taină, să îl cunosc pe cel care mi-ar spune că sunt frumoasă şi nu sexuală. Poate că atunci nu aveam facebook şi găseam inadmisibil să mă vadă cineva în costum de baie, poate că nu eram eu de azi şi nu aveam nici o grijă în viaţă decât cum să îmi ţin evantaiul la următorul carnaval mascat... Dar atunci bărbaţii aveau răbdarea să vadă în fiecare freamăt al voalurilor de rochii un semn ascuns, ştiau să aştepte...

Dar ce are loc acum? În momentul în care femeile au început să-şi dorească să scrie şi ele istorie, bărbaţii au devenit mai anapoda ca niciodată. De ce trebuie să miluim aceste fiinţe complexate, care nu au pierdut încă tendinţa preistorică să fie poligami? Poate că mă mir degeaba, ei doar cred că au pierdut controlul atunci când ele au început să aibă tabieturi de dictator.
Dar de ce totuşi, aţi uitat toţi arta flirtului frumos? De ce zeci de fete frumoase îi sună unui ratat ca să îl cheme la cotlete şi să accepte cu smirenie refuzul lui? De ce băieţii cărora fetele le-au spus "nu" odată nu vor să-şi mai încerce o dată norocul, ştiind că străbunicii lor puteau să o facă de zeci de ori? De ce femeile au început să facă de atâtea ori primul pas? De ce bărbaţii nu mai ştiu să îl facă nici pe al doilea?