Nu mai urc în troleibuzuri! Şi nu, nu acept eticheta de "pafas".
Pur şi simplu e o nebunie curată să mai vrei să mergi în acest infern public.
Intru în această pepinieră de moldoveni cu speranţa că mă voi aşeza în curând, ţinând în mâini o geantă de o tonă. Aud parcă de nicăieri o babă aiurită care bolboroseşte pentru întreg troleul cine ştie ce. Mă amuză vocea ei scoasă din desene animate, parcă gata să spună: "Aricică, Martinică, haideţi să ne distrăm iritând controloarea!".
O femeie de a doua tinereţe şi cu unghii false, piscul modei chişinăuene, vine să îmi strige la ureche: "Achitaţ taxa!" şi înghesuie vreo zece oameni posomorâţi.
Mă simt ca un sandviş turtit, mai bine zis ca o bitocikă între multe alte felii de varză. Unii nu şi-au făcut duş dimineaţă, alţii îşi îndesează pe undeva valizele, babele discută politică şi tinerii îşi caută disperat căştile prin buzunare. O fată de alături o sună pe mama sa şi o roagă de zece minute: "Nu, mam, nu şi chiar ţi-i greu sî vii sâ-ni aduşi koftacika sheia rozovă? Nu maaamaaa, nu ti rooog. M-o chemat Valia la dneară sh îmblu ca un bomj." Zâmbesc patetic şi chinuit, ce să mai vorbim... moldovenii şi moda.
Un cutare o "anină" pe Miss Controloarea Biletelor prin reproşarea faptului că şoferu conduce prost:
-Ce femeie la volan merge aşa rău?
-Nu-i femeie, da bărbat, răspunde ea flirtuos.
-Ap şoferu amuia la femeie sî uită şi de asta conduce în dodii.
Lumea râde amuzată, o fată comentează: "Tot timpu femeile-s de vină...". O cărămidă putea fi mai expresivă decât faţa mea la momentul respectiv...
Troleibuzul îşi ia viteză de Formula 1 şi frânează agresiv la fiecare 2 minute, iar eu încerc din răsputeri să mă ţin pe picioare. În sinea mea, încep să număr secundele până voi ieşi din acest "paradis", e clar - nu mai e mult până îmi ies din fire. Membrele mă dor, geanta se îngreunează cu fiecare sută de metri trecută prin minune. Toată lumea arată îngrozitor de îngrijorată şi pocită, pentru că se ştie - moldoveanul are viaţă scurtă şi grea.
Dau să mă aşez în sfârşit, dar o doamnă în etate "ţâţâţâieşte" şi îmi aminteşte că tinerii de azi nu au nici un pic de respect. Parcă a căzut din pod, pentru că nu am văzut-o până acum. O las să stea jos, fiindcă am cei şapte ani de acasă, sper. Mă dor mâinile de la greutatea "poşetei" mele, de picioare mai bine tac şi încerc să mai supravieţuiesc ultimele două staţii anunţate de vocea deja enervantă responsabilei de declamarea fiecărei opriri, şi mă întrebam de ce a zis "Staţia Spitalul Municipal Numărul Unu" şi nu "Staţia MallDova", că doar oricum jumate de transport se goleşte la acest vechi-nou rai al tuturor categoriilor de elită moldovenească.
Atunci când ies din această cutie cu antene, îmi vine să blagoslovesc transportul obştesc pentru şansa de a da atâta valoare aerului curat de afară şi libertăţii de a te mişca fără să te temi că nu ai mult până vei călca sau vei cădea peste cineva, doar pentru că şoferul are ifose de Schumacher. Sunt obosită de moarte şi nu mai pot gândi, îmi dau doar promisiunea că, aşa cum mergeam odată în an cu troleibuzul, voi continua să folosesc la fel de "frecvent" acest iad pe roţi. Până la următorul hop în troleibuz, continui să rabd din lipsă de alegere dragul meu microbuz. Asta e viaţa în capitala Republicii oooof Moldova...
Pur şi simplu e o nebunie curată să mai vrei să mergi în acest infern public.
Intru în această pepinieră de moldoveni cu speranţa că mă voi aşeza în curând, ţinând în mâini o geantă de o tonă. Aud parcă de nicăieri o babă aiurită care bolboroseşte pentru întreg troleul cine ştie ce. Mă amuză vocea ei scoasă din desene animate, parcă gata să spună: "Aricică, Martinică, haideţi să ne distrăm iritând controloarea!".
O femeie de a doua tinereţe şi cu unghii false, piscul modei chişinăuene, vine să îmi strige la ureche: "Achitaţ taxa!" şi înghesuie vreo zece oameni posomorâţi.
Mă simt ca un sandviş turtit, mai bine zis ca o bitocikă între multe alte felii de varză. Unii nu şi-au făcut duş dimineaţă, alţii îşi îndesează pe undeva valizele, babele discută politică şi tinerii îşi caută disperat căştile prin buzunare. O fată de alături o sună pe mama sa şi o roagă de zece minute: "Nu, mam, nu şi chiar ţi-i greu sî vii sâ-ni aduşi koftacika sheia rozovă? Nu maaamaaa, nu ti rooog. M-o chemat Valia la dneară sh îmblu ca un bomj." Zâmbesc patetic şi chinuit, ce să mai vorbim... moldovenii şi moda.
Un cutare o "anină" pe Miss Controloarea Biletelor prin reproşarea faptului că şoferu conduce prost:
-Ce femeie la volan merge aşa rău?
-Nu-i femeie, da bărbat, răspunde ea flirtuos.
-Ap şoferu amuia la femeie sî uită şi de asta conduce în dodii.
Lumea râde amuzată, o fată comentează: "Tot timpu femeile-s de vină...". O cărămidă putea fi mai expresivă decât faţa mea la momentul respectiv...
Troleibuzul îşi ia viteză de Formula 1 şi frânează agresiv la fiecare 2 minute, iar eu încerc din răsputeri să mă ţin pe picioare. În sinea mea, încep să număr secundele până voi ieşi din acest "paradis", e clar - nu mai e mult până îmi ies din fire. Membrele mă dor, geanta se îngreunează cu fiecare sută de metri trecută prin minune. Toată lumea arată îngrozitor de îngrijorată şi pocită, pentru că se ştie - moldoveanul are viaţă scurtă şi grea.
Dau să mă aşez în sfârşit, dar o doamnă în etate "ţâţâţâieşte" şi îmi aminteşte că tinerii de azi nu au nici un pic de respect. Parcă a căzut din pod, pentru că nu am văzut-o până acum. O las să stea jos, fiindcă am cei şapte ani de acasă, sper. Mă dor mâinile de la greutatea "poşetei" mele, de picioare mai bine tac şi încerc să mai supravieţuiesc ultimele două staţii anunţate de vocea deja enervantă responsabilei de declamarea fiecărei opriri, şi mă întrebam de ce a zis "Staţia Spitalul Municipal Numărul Unu" şi nu "Staţia MallDova", că doar oricum jumate de transport se goleşte la acest vechi-nou rai al tuturor categoriilor de elită moldovenească.
Atunci când ies din această cutie cu antene, îmi vine să blagoslovesc transportul obştesc pentru şansa de a da atâta valoare aerului curat de afară şi libertăţii de a te mişca fără să te temi că nu ai mult până vei călca sau vei cădea peste cineva, doar pentru că şoferul are ifose de Schumacher. Sunt obosită de moarte şi nu mai pot gândi, îmi dau doar promisiunea că, aşa cum mergeam odată în an cu troleibuzul, voi continua să folosesc la fel de "frecvent" acest iad pe roţi. Până la următorul hop în troleibuz, continui să rabd din lipsă de alegere dragul meu microbuz. Asta e viaţa în capitala Republicii oooof Moldova...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu