Faceboocism

Suntem o societate bolnavă. Trăim în lumea în care îţi pasă mai mult de ce vezi pe facebook decât despre ce vorbeşti live cu prietenii. Suntem imaturi.

Recunosc, nu îmi imaginez viaţa fără de această reţea de socializare, iar acest fapt ar trebui să îmi fie pe diagnostic, când  revărs, ca şi alte sute de oameni, câte un status nou în fiecare zi, la fiecare 5 ore, 2 ore, oră, minut...

Şi totuşi de ce am devenit dependenţi de like-uri şi comentarii, de poze instagramate şi linkuri de youtube?

Oamenii s-au dezvăţat să spună ce simt după atâtea defilări sufleteşti pe internet. Ei încearcă să atenţioneze lumea că există, dar mor în viaţa reală ca oameni spirituali. Cuvinte legate de iubire pot fi cu uşurinţă citite pe pagina fiecăruia, dar nimeni nu ştie până la capăt cât de puternic este în realitate sentimentul său.

Lumea găteşte ca să-şi poată fotografia mai repede plăcinta, farfuria cu sushi, zeama cu fasole sau un tort "de casă" cumpărat. Arta de a găti de dragul cuiva se uită.

Se uită ce înseamnă o relaţie lipsită de tam-tam virtual. Se uită ce înseamnă a ieşi cu prietenii de dragul distracţiei, şi nu a check-inurilor.

De ce tot mai mulţi se declară "Forever alone"? Pentru că nu mai face nimeni un pas ca să iasă din poziţia comodă a fundului de pe scaun, a mâinii pe mouse, a capului atârnat de altă mână. De ce să mai mergi la o întâlnire când poţi vorbi pe chat gratis cu zeci de oameni concomitent, fără să mai trebuiască să te aranjezi şi să dai jos pijamaua ta cu ursuleţi pentru o rochie elegantă? De ce să duci o fată la un suc când poţi să le dai speranţe la 20 deodată cu un simplu tag într-o postare siropoasă?

Facebook-ul este un drog al socializării, care ne îndepărtează unii de alţii în loc să ne apropie. Fiecare îşi afişează sutele de poze, de cântece preferate, îşi face sute de prieteni ca să amintească lumii că trăieşte. În realitate, toţi rămân egocentrici până la refuz tot aşteptând admiraţia celorlalţi. 

Chiar şi faptul că scriu pe blog este strigătul meu împotriva furtunii, sunt deja udată de acest potop. Dar aş vrea ca, pe lângă această ploaie necontenită, să rămână stropi de speranţă. Să existe puterea de a spune un simplu "Te iubesc" în faţa ochilor adoraţi. Să existe dorinţa de a lua starea generală de indiferenţă drept o glumă, întrucât fiinţa umană a fost creată ca să fugă de "pohuism" şi nu spre acesta. Să se facă acte de caritate reale, să fie creat antidotul cancerului fără strângerea de acelaşi iritabil "Like". Să fim oameni liberi în acţiune, lipsiţi de dorinţa să facă din viaţa lor o telenovelă difuzată non-stop.

Scurt. Clar. Cuprinzător.

Din nou, mă arde o poftă sălbatică de scris. De obicei vreau sa zic multe când nu am nimic a spune.
Nu aş spune că totul îmi devine îngrozitor de indiferent.
Nu aş spune că sunt mai obosită decât un cal de curse.
Nu aş spune că pot să am sentimente, din când în când.
Nu aş spune că tu eşti cauza lipsei lor absolute.
Nu aş spune că începe să-mi displacă iarna.
Nu aş spune că vreau schimbări radicale.
Nu aş spune că mă îndrăgostiserăm.
Nu aş spune că mă schimb.
Nu aş spune că mă iriţi.
Nu aş spune că tac.
Nu aş spune. Aş pleca.

NU voi mai...

Îmi dau promisiuni.
Să nu pierd timpul.
Să nu te mai aştept.
Să zâmbesc la fel de chinuit.
Să mă dumiresc de posomorârea ta.
Să mă mir de nepăsarea mea.
Nu mai vreau nimic.
Şi simt un stop cardiac.
Vreau să-mi părăsesc odată gândurile.
Să îmi sting amintirile.
Să nu fi iubit niciodată.
Să fi avut vreo descoperire atunci când te-aş fi văzut.
Să nu mă fi temut niciodată de căderi.
Poate că purtam mai des tocuri.
Nu voi mai aştepta primăveri.
Cu atât mai mult nu voi lăsa anii să treacă.
Voi trece eu prin ei.
Fără să mai privesc felul în care mă priveşti.
Şi în general, nu prea te oboseşti.
Să schimbi ceva în viaţa ta ciudată.
Dar eu merg înainte.
Fără nici o lacrimă, fără de regret.
Aş mai zăbovi puţin la fereastră.
De-aş şti că-mi pregăteşti o serenadă.
Dar nu mai vreau nici un fals cuvânt.
Oricine ştie să le arunce azi în vânt.
 Mă doare cotul de atâta sentiment.
Nu am ce zice, nimic din mine nu mai e prezent.
Nu voi mai compromite emoţii şi trăiri,
Toate zac într-un tomberon de gândiri.
Dar scriu tot ce vreau, nu voi minţi.
Trăiri adolescentine nu voi mai găsi.
Nu voi mai spune că am simţit.
Doar pentru că tu ai fost prea iubit.

Dor de Braşov...

Am în viaţa asta a mea intensă două mari iubiri obsesive şi depresive - Chişinău şi Braşov. Iar zilele mă pendulează prin aceste locuri cu inima şi cu gânduri încete. 

Nu ştiu ce să mă fac acum...

M-am întors din Braşov două zile în urmă, nu am stat acolo nici o săptămână. Dar se ştie, orice călătorie schimbă omul, ce să zic de ataşamentul meu pentru acel oraş de poveste. 

Stau ciufută şi am impresia că părul meu mai miroase a ţigări şi după două spălări, mulţumită prietenilor lui Serchiş. 

Uite că în acel colţ de Românie, mai bine zis centru european, viaţa e altfel... Poate că e mult prea liniştită pentru ritmul nebun deprins de la capitala basarabeană.

Vreau să îmi înec din nou ochii în priveliştea de la Belvedere şi de la cetate, să mai mănânc nişte covrigi săraţi pe lângă bradu cel frumos, să aştept la ce chef mai vrea să mă mai ducă scumpul văr... deşi se pare că nu mai vrea :D

Mănânc portocale şi ascult ceva melancolic, aşa mă simt la fiecare întoarcere de acolo, indiferent de an. Sesizez că am înainte multă distracţie în Moldova, dar ce aş da acum să stau la geam şi să privesc Tâmpa cea înzăpezită, să mai admir o ninsoare deasupra locului despre care mulţi ani în urmă am exclamat fascinată de pe str.Dobrogeanu Gherea - "Ooo, New York!"

Mi-e dor de plimbări cu maşina pe multele sensuri giratorii, chiar de dubstep-ul din Ground Zero şi Trippin şi mă enervez că posturile TV difuzează numai piese triste, să-mi pună sare pe suflet. La radio aud cântece despre despărţiri, de parcă ar plânge cineva de dorul meu acolo...

Dar asta nu mai este modest, nici firesc... Mă leagă prea multe amintiri frumoase de Piaţa Sfatului şi de pietonala din Răcădău. Iar eu sunt o creaţă mult prea sentimentală. 

Orice m-ar aştepta în lunile anterioare, promit să mă autobombardez pe str. Jepilor de majoratul lui Dumitru, că un lucru rămâne neschimbat - cheful meu de distracţie. And let the haters hate.

Ce am învățat de la 2012

Decembrie a fost pentru mine un boom creativ. Acum nu îmi vine nimic în cap, am avut prea multe explozii anul trecut.


Am descoperit că nu pot trăi fără dans, va trebui să mă apuc din nou de ore de hip-hop.

Am învățat că discotecile sunt centre ale profanului în care uiți de tine și vrei doar muzică atâta timp cât nu ești curvă sau speri să întâlnești tipul acela fițos de care-ți place atât de mult.
Am descoperit că sunt un workaholic, când nu am vacanță.
 Am descoperit că îmi place să ascult One Republic, să mănânc gustos - revelație de care aș vrea să mă debarasez.
Am descoperit că nu pot supraviețui fără gustul victoriei, am aflat prețul acesteia, și îl caut indiferent de cât de mare sau temporară ar fi izbânda.

Am descoperit că sănătatea este cea mai mare bogăție, pe care o prețuiești doar când o pierzi din cauza altcuiva.
Am redescoperit că prietenii îmi fac zilele mult mai frumoase, oricât de sus ori jos m-aș afla pe scala stării de dispoziție și a propriului progres.
Am descoperit că familia are mereu dreptate și îți reprezintă cei mai apropiați oameni doar pentru că există.

Am descoperit că sunt zile în care mă enervez că mă enervez că nu știu de ce mă enervez.
Și apoi am descoperit că iritarea provenea din faptul că nu făceam ce îmi place, fapt pe care îl corectez de acum încolo.
Am descoperit că am zile în care mi-este totul indiferent și mă mir de mine însămi.

Am descoperit că atunci când pierzi ceva sau pe cineva, viața îți canalizează calitățile, mai ales răbdarea, pentru a găsi fericirea adevărată altundeva.
Am învățat că poți să mori după bruneți cu ochi negri și să te îndrăgostești de ochii albaștri ai cuiva.
Am descoperit că setea celui pe care îl iubești trezește în tine și setea de a scri fără încetare.
Anul trecut am învățat și că atunci când te îndrăgostești, ori slăbești, ori te îngrași... depinde de apetitul celui pe care îl iubești.
Am descoperit că personalitatea nu e schimbată de iubire, ci de emoțiile pozitive sau negative pe care aceasta le trezește.
Am descoperit că iubesc viața atunci când păstrez în mine vise, dorințe, speranțe...cînd mă reîndrăgostesc și mă redezamăgesc, atunci când trăiesc!