În aşteptarea ninsorii

Blogul meu a devenit mai pustiu decât Sahara, poate pentru că inima mea a devenit mai plină decât un microbuz de la 7 dimineaţa. E plăcut să înţelegi că te trezeşti şi adormi cu cineva în gând, cineva care la rândul său nu uită să se gândească permanent la tine. E o stare de nedescris să iubeşti ca să primeşti iubire.

Atunci m-aţi întreba: Ce nu îţi ajunge, fată hăi, să fii mai fericită?

Adevărul gol-goluţ este că... nici eu nu îmi dau seama. De fapt, este semi-depresiv să ştii că ai pierdut orientarea în spaţiu şi nu prea mai ştii ce vrei de la viaţă. Şi să te tot macini cu întrebări despre viitor. Dar poate că până la urmă, asta nici nu mai contează.

Aştept cu nerăbdare puerilă o ninsoare. Să ningă în oraş şi în inima mea cu fericire. Să cadă fulgi de speranţă şi siguranţă.
Până atunci, iubirea mea mă încălzeşte în frigul iernii, învăluindu-mă în zâmbete şi îmbrăţişări. 

Nu pot să redau cât de greu îmi vine sub degete fiece cuvânt, cât de departe este muza de mine. Pluteşte inspiraţia în aer, dar nu în aerul pe care îl respir. 
 Poate că aş dansa, dar nu ar avea nici o noimă dansul la ora unu noaptea, în camera mea pustie.
Poate că aş cânta, dar nu vreau să trezesc lumea demult adormită.
Poate aş striga cât pot de tare că sunt îndrăgostită, dar asta şi aşa o ştie oricine. 

Melancolia îmi atinge sufletul cu noi semne de întrebare... Când minutele pleacă fără de milă, mă gândesc: în ce somn mă aflu, unul profund sau de suprafaţă? Plutesc oare prin viaţă sau îmi croiesc o cale sigură? Am pierdut oare visul din întreaga mea fire?
Aceste cuvinte îmi par urme de bici pe conştiinţa mea, care pare să-şi fi pierdut dreptul de a spune ceva. 
Şi atunci, implor ninsoarea care vine să îmi dea fulgi de hotărâre, de putere de voinţă. Pentru că vreau să trăiesc din plin, ştiind cu siguranţă pentru ce vreau să trăiesc. Pentru că vreau să scriu.

Bărbatul ideal

Nu este nevoie de nici un calambur pentru a-l prezenta pe bărbatul ideal. El iese în evidenţă prin simpla sa prezenţă. Vă spun EU cum arată.
Această frumuseţe are ochii dulci, gene lungi. Ochi frumoşi la masculin. Pentru că rămân întotdeauna două pete de hotărâre, de putere, de "Ştiu ce fac, femeie, ai încredere în mine!".
Şi când îl priveşti, ai vrea să te îneci în ei, indiferent dacă te vei scufunda într-o mare azurie, în griul unor nori tomnatici, în verdeaţa unei păduri tropicale, într-un covor de castane sau într-un ocean de petrol. Ochii lui îţi spun cel mai sincer: "Te iubesc", te hipnotizează şi te fac să uiţi orice pe lume. Dar mai ales, te atrage la ei o sclipire ageră de prădător gata să îşi prindă victima, chiar dacă o observi doar atunci când el este din nou pus pe glume.

Da, Bărbatul Ideal are simţul umorului bine dezvoltat, ceea ce te scoate din sărite atunci când nu ştii cum să răspunzi la o altă replică sarcastică. Dar trebuie să admiţi, el te cucereşte anume cu provocările pe care ţi le înaintează, doar pentru că vrea ca tu să zâmbeşti.

Am un fetiş pentru buzele masculine pline şi bine definite. Totuşi, Bărbatul ideal are un zâmbet irezistibil indiferent de trăsăturile date de mama natură. Şi da, printre buzele lui evadadează atât cele mai plăcute, cât şi cele mai grele cuvinte. EL ştie să îşi aleagă vorbele, chiar şi atunci când pare că le trânteşte fără să le chibzuiască. Când începi să te dai în spectacol cu replici tăioase, EL este singurul care te poate salva de la prăbuşire, când îţi atinge buzele cu buzele lui.

Bărbatul ideal este previzibil, pentru că el ştie mereu ce trebuie să facă şi luptă pentru scopuri concrete. Enigma lui rămâne însă în clipele pe care EL le alege ca să îţi cumpere un buchet de flori, ca să îţi mărturisească sentimentele, ca să te ia la un suc şi să îţi spună că eşti frumoasă. Şi mai are un mister: cum se face că NU poţi să te superi prea mult pe el?

Te incită fiecare faptă a acestui Om-mister, de aceea nu te miră că până şi posibilitatea de a te certa cu el îţi naşte fluturaşi în creier. Te excită isteţimea lui, nu poate fi negat faptul că senzualitatea unui bărbat este proporţională cu nivelul lui de inteligenţă. Bărbatul ideal poate să nu aibă un IQ de 200 puncte, dar te fascinează felul în care poate să aducă 200 argumente care să te asigure că nu trebuie să fii tristă.

Da, Bărbatul Ideal este mereu aproape atunci când vrei să plângi, când îţi pare că toată lumea se năruie. El te îmbrăţişează şi-ţi spune: "Totul va fi bine", cuvintele care te tranchilizează mai rapid decât orice terapie anti-stress.

Bărbatul Ideal are o voce fenomenală. Îţi trec fiori când o auzi, pentru că ştii că glasul lui devine deosebit de suav când el vorbeşte cu tine. De regulă, vocea lui e destul de răsunătoare ca să dea ordine de dictator şi destul de prietenoasă ca să atragă pe oricine de partea sa. Tembrul lui catifelat, însă, e dedicat în exclusivitate pronunţiei numelui tău, de care ajungi astfel să te îndrăgosteşti, ca de Cel Perfect.

Tot ce îl înconjoară are o aură de orgoliu masculin subînţeles. Te topeşti după parfumul lui, fie că miroase a coji de portocale, a fum de ţigară, a "Allure", "Black XS" sau a "One million". Şi mai este o enigmă - cum se face că se simte atât de lejer la costum, şi poate arăta impunător chiar şi atunci când nu are decât 5 minute la dispoziţie ca să se îmbrace?

Bărbatul Ideal are o tunsoare care i se potriveşte perfect, acest aspect nici nu trebuie să se discute. Tu ştii că l-ai putea îndrăgi chiar şi cu un snapback ridicol pe cap, şi cu un pulover de pe vremea bunicii. El nu are SWAG, el are Eleganţă. Bărbatul Ideal are mersul acela hotărât, apăsat şi puţin legănat, ca de preşedinte. Păşeşte lent atunci când te ţine de mână şi tu eşti pe tocuri, de parcă ar vrea să lungească secundele petrecute cu tine. Şi neapărat, Bărbatul Ideal are umeri destul de laţi ca să ţină toată povara capriciilor tale şi să te protejeze de pretendenţii nefaşti la admiraţia ta.

Bărbatul Ideal are un suflet indescifrabil. Nu există vreo femeie pe lume în stare să înţeleagă până la capăt uraganul sau pustiul ce zace în inima lui ascunsă. Ea va încercă să îl înţeleagă fără de cuvinte, va ghici totul ascultându-i bătăile inimii, citindu-i expresia feţei. Din păcate, nu ştiu cum arată lacrimile Bărbatului Ideal şi nu pot să vă anunţ nimic despre suferinţa lui.

Sunt fericită să vă spun că în spatele perfecţiunii acestui BĂRBAT se află iubirea unor fiinţe Unice: grija femeii care i-a dat viaţă, pasiunea şi loialitatea femeii cu care este legat pentru viaţă, admiraţia sinceră a prinţesei pe care o creşte.
Şi dacă continuaţi să vă întrebaţi CINE este Bărbatul Ideal, EL este îngerul care nu ştia cum să zboare atunci când a cunoscut iubirea. El a rămas pe pământ, ca să prindă aripi.
Iar aripile erau zâmbetele şi lacrimile IUBITEI sale.

Îmi place.

E vară în Chişinău. Cineva se plânge că îi e cald, cineva că îi e frig. Toată lumea fuge de acasă. S-ar părea că îmi urmează sfaturile de petrecere a vacanţei de vară. Dar aparenţele înşală.

E vară în Chişinău. Tinerii se distrează cum pot, acum că avem şi noi aquapark. Uimitor, au apărut tobogane atunci când suntem în plin sezon estival. Şi temperaturile încă n-au urcat mai sus de 40 grade?!

E vară în Chişinău. Parlamentarii s-au dus în vacanţă. Creierele umane se duc în vacanţă. E concediu colectiv.

E vară în Chişinău. Facebook a devenit mai pustiu decât Sahara. Şi cine ştie, oare moldovenii au ajuns în Sahara?

E vară în Chişinău. Fetele au revenit la moda fustelor mini. 

Băieţii - la ochelarii de soare Polaroid. Se mai schimbă lucrurile între sexe, dar în esenţă toate rămân aceleaşi.

E vară în Chişinău. Fie că toţi copiii sunt în tabere, fie la bunici. De mare şi munte nu mi-a povestit nimeni.

E vară în Chişinău şi îmi place să mă plimb cu tine, ca să îl descopăr.

Chişinăul nostru însorit şi nepopulat... probabil, toţi au mers la Bălţi sau la Cahul după sugestia domnului Băsescu.

Este vară în Chişinău şi pescarii prind peşte la Valea Morilor, plaja nu mai e acolo.

Este vară şi comentariile sunt de prisos.

http://www.timpul.md/uploads/modules/news/2011/05/23785/658x0_chisinau.jpg

Legea iubirii

Care este legea iubirii? Contrariile se atrag.
Bărbatul iubeşte femeia şi femeia iubeşte bărbatul, fapt firesc.
Totuşi, este un paradox faptul că reuşim să supravieţuim în toate controversele care ne înconjoară. Adevărul e că suntem guvernaţi de legi ce se neagă reciproc. Nu pot să generalizez, să spun că unui sex îi aparţine o anumită sarcină electrică, mai ales în secolul XXI.

Este cert că în lume sunt miliarde de oameni "+" şi tot atâtea miliarde de oameni "-". Primii au tendinţa să lumineze lumea ca un soare, să aducă binele, vor să lase CEVA în urma lor. Ceilalţi sunt oportuniştii, prădătorii, cei care aşteaptă maximul de la viaţă.

Iubirea e ca un război, sentimentele invadează ca şi cuceritorii de pe câmpul de luptă, taberele sunt impuse de circumstanţe să îşi schimbe permanent tactica.
Primul pas este, în mod firesc, făcut de plus. Plusul şi minusul au trăiri cu intensitatea câmpului emoţional echivalentă. Însă partea pozitivă este mai puternică. Plus îl caută pe minus, înţelegând că astfel îşi pierde autocontrolul şi adorata independenţă. În acelaşi timp, minus îşi pune masca pozitivă ca să îl astâmpere pe îndrăgostitul "+". Teatrul jucat de femei îi face pe bărbaţi să îşi piardă minţile, să caute cu şi mai multă înverşunare măcar o umbră de reciprocitate. Iar dacă "+" o găseşte, întreg universul pare schimbat.
Atunci când sarcinile "plus" şi "minus" sunt împreună, atracţia devine imposibil de neobservat sau negat.
Cuplul dintre un bărbat şi o femeie, indiferent de toate controversele care îl dezbină şi îl reîntregeşte este iniţial perfect. Nimic nu pare mai romantic şi înduioşător decât un schimb de zâmbete, o îmbrăţişare, un sărut, chiar şi cearta dintre o femeie şi un bărbat îndrăgostiţi arată organic de frumos.

În acelaşi timp, sărutul dintre două femei sau doi bărbaţi pare o demonstraţie dezgustătoare. Îmi pare sincer rău pentru cei născuţi cu chip de "plus" şi cu un suflet de "minus" şi invers. Comuniunea fiinţelor de un sex este atât de respinsă de către societate, deoarece ea contravine legilor naturii. 

Iubirea a fost dată pe pământ pentru continuitatea lumii vii, pentru ca noi, oamenii, să fim tot mai mulţi. Acest sentiment nu poate fi egoist: el fie moare, fie se renaşte în timp. În mod ideal, el urcă spre o nouă treaptă în cuplul căsătorit din dragoste, la naşterea copiilor, la sesizarea plecării celor mici ieri în viaţa adultă de mâine. Nici o distanţă nu poate ucide atracţia infinită dintre îndrăgostiţi, care, odată întâlniţi, nu sunt în stare să nu cadă în capcana farmecului fiinţei iubite. Indiferent de toate explicaţiile mai mult sau mai puţin ştiinţifice pe care le-am gândit, sunt sigură doar de sentimentele pentru care toate teoremele devin mai devreme sau mai târziu axiome. Cred în legături de sânge scrise de soartă, cred în fluturi de stomac apăruţi pentru a deveni oxitocină, cred în suflete diferite, care ştiu să se oglindească la orice depărtare de timp şi spaţiu. Cred în acel ceva explicat de miliarde de oameni, de legi naturale, de religie şi de artă, cred în iubirea care face ca orice "+" şi orice "-" să devină un întreg perfect.

Gânduri mediocre

Sunt o formă de viaţă profană la moment, ca şi vremea de afară. Sunt ploaia fără stropi de apă, sunt tunet şi fulger. O descărcare electrică. 

Nu cereţi niciodată nimic de la o femeie îndrăgostită, ea oricum nu vă va asculta. E mult prea sus cu gândurile, pluteşte ca şi norul acela imens ce acoperă jumătate de boltă. Cerul este sentimentul în care ea s-a acomodat ca o pasăre. Este văzduhul care o invită spre libertate, şi în acelaşi timp o îngrădeşte de jumătate de univers.

Este apa în care pluteşte fără să se gândească la nimic. Iar dacă vine pericolul înecului, colacul de salvare este îmbrăţişarea celui drag.

Nu mă întrebaţi la ce mă refer, probabil v-aţi dat seama cu tristeţe şi acrime că sunt fericită. Explicaţiile nu sunt necesare, eu trăiesc.

Mortal e altceva. Există o realitate groaznică, şi anume: creierul e gol de declaraţii când inima e plină de trăiri inefabile.

Când simţi ceva adevărat, nu te mai duce capul să arunci în aer vorbe "profunde" şi "impresionante". Un talent veşnic iubitor, pasionat cel puţin de rutină, are mereu CEVA de spus. 

Dar e uşor a spune lucrurilor pe nume atunci când nimic nu reuşeşte să îţi schimbe lumea. E şi mai simplu să joci teatru de emoţii patologice atunci când eşti sigur, mai mult sau mai puţin, că nici un virus primăvăratic n-ar putea sparge gheaţa pe care o ţii în inimă.

Da, ca un apropo, oamenii puternici au puţină gheaţă care îi debarasează de mentalitatea celor îngrijoraţi de fleacuri fierbinţi. Cu trecerea anilor, cei mai puternici sunt cei care ştiu să treacă peste căldurile ecuatoriale şi să ia din fiecare caniculă câte un strop de ploaie. Picăturile de apă-fulgi au lăsat un strat subţire de nea, menit să lase inima tare să se mai şi topească din când în când, să se remodeleze sub dalta ataşamentului. Frumoasă e flacăra care ştie să aprindă chiar şi acea pojghiţă glaciară, fiind mai puternică decât cea care înteţeşte veşnicile pâlpâiri de suflete neajutorate, incapabile să cunoască minim o raţiune între atâtea instincte.

Rămân în tăcere, ca să nu dezmint ce tot spuneam de la început. Poate că, vreodată, un geniu neînţeles va face o teorie închegată din crâmpeiele scrise de o femeie mai mult sau mai puţin nebună.

Ea nu vrea să mai spună nimic, obosită să dea explicaţii inexplicabile unor trăiri prea descrise de prea mulţi. Şi de ea, la rândul ei. Când purta o mască...

O femeie fericită

O detectezi deodată după zâmbetul copilăros şi puţin prostesc. Şi spui în sinea ta "Oare de ce arată mai frumoasă azi?"
Se plimbă pe stradă cu nişte ochi lucind ca două faruri, puţin ameţită şi uimitor de graţioasă. Ea nu observă pe nimeni, Ea se bucură de florile de liliac şi de ciripitul păsărilor. Parcă merge dansând, când îşi leagănă mlădios picioarele şi pare că abia atinge asfaltul. 
Îşi pune căştile în urechi şi fredonează ca o nebună piesa ei preferată. Oricum, nu îi pasă de părerile celorlalţi. Şi zâmbeşte până la urechi, pentru că lumea se uită straniu la starea ei de bine.

Atunci când se satură să îşi maltrateze iPodul şi urechea muzicală a trecătorilor, începe să fie din nou atentă la ce se petrece în jurul ei. Şi se luminează la faţă când vede copii frumuşei, căţeluşi care se joacă, de parcă ar  fi toţi ai ei. În general, creează impresia că toată natura i se subordonează.

Intră în magazin şi, fără frica de a părea psihopată, începe să măsoare tot ce îi place. Da, de la o vreme este enervant de elegantă şi pare că moare fără atenţie. În realitate, ea nu poate trăi fără a rămâne fidelă stilului ei. Şi da, ea e nebuna care crede că nu poate gândi când nu e pe tocuri.
Dar azi, ea nu se frământă asupra niciunei idei, ea doar cutreieră aleile oraşului în perechea preferată de balerini şi scumpii ei blugi, dacă tot a decis să ia o pauză de la exces de feminitate.

Îşi permite să mănânce o îngheţată după ora de shopping şi de mers, doar a muncit din greu. Şi admite că nu poate trăi fără dulciuri, chiar sub cea mai strictă dietă.
E bucuroasă de dimineaţă, a văzut că a slăbit cu două kilograme în ultimele trei zile. Şi e mândră nevoie mare că a ales o bluză frumoasă la cumpărături.

Capul nu îi stă la haine şi diete, la lecţii şi probleme. Oricum, e fericită că găseşte timp pentru tot ce îi place, că poate scrie când are chef şi poate dansa măcar o dată pe săptămână. E mândră de realizările ei din ultima vreme.

Dar toate bucuriile ei, râsul ei zglobiu, pofta de viaţă se datorează omului care a trezit-o. EA se tot gândeşte la cel care ştie să aprecieze fiecare detaliu care o face deosebită. 
El o admiră. El o caută. El a apărut în viaţa ei.
De aceea, Ea este fericită.

Singură în faţa a mii de gânduri pierdute...

   Am prea multe gânduri chinuite şi neterminate. Toată lumea învinuieşte primăvara pentru lipsa de concentrare şi nedorinţa de a face ceva. Eu însă, simt un miros mai puternic ca oricând de pomi înfloriţi şi mă droghez cu inspiraţie canalizată în minte, în loc să fie revărsată în cuvinte.
   Mi-am zis că dacă voi mai dormi încă o noapte patru ore, voi deveni un zombie fără o ultimă rămăşiţă de vlagă. Mi-am zis că dacă îmi voi mai crea vreodată speranţe dinainte de rezultat, voi prefera să renunţ decât să mai aştept ceva. Dar uite că trei zile la rând puteam spune ferm: "Eu ieri m-am dus la culcare azi.".
Mi-am zis că voi deveni mai organizată. Dar uite că sunt un workaholic straniu care lasă "pentru desert" toate treburile grele. De ce tot procrastinez, tot fac în ultima zi obligaţiile primite cu o săptămână înainte?
De ce unii oameni lasă totul pentru mâine, ştiind că "mâine" ar putea să nu mai vină?
Vorbisem la telefon cu bunica despre toate câte există sub soare. Dialogul s-a încheiat aşa:
- Da pentru când trebuie să faci prezentarea asta?
- Ţi-am mai spus că pentru mâine, bunica.
- Şi cum ai să reuşeşti?
-Hai nu mă mai ţine la telefon, şi am râs zglobiu cum poate copilul din mine.
După ce am pus receptorul, am plâns. De când pe naiba un nenorocit de proiect a devenit mai important decât discuţia mea cu bunica, pe care o iubesc atât de mult? De ce viaţa trece pe lângă noi, oamenii care ştiu să trăiască numai de la un task la altul?

   Ştiu, oamenii care vorbesc numai despre ei înşişi sunt plictisitori. În schimb iubirea este mereu interesantă.
Nu vi se pare straniu că dragostea se naşte din incertitudini şi dispare tot din cauza lor?
Totul se începe când El o priveşte pe Ea, Ea pe El, se iubesc în taină şi fiecare dintre ei e îndrăgostit de misterul celuilalt. Apar fluturaşii neînţeleşi, apar emoţii necunoscute, apar vise cu unicorni nedescoperiţi.
Şi toate aceste senzaţii noi duc la dependenţa reciprocă. Un sentiment nealimentat cu dovezile pasiunii devine o iluzie, unul hrănit cu ecoul emoţiilor pozitive poate deveni o pasiune de o viaţă.
Dar uite că sunt mii de oameni care trăiesc împreună această viaţă şi ajung să se despartă fiind doi necunoscuţi. Asta e şi mai straniu, având în vedere că ei s-au conectat la bun început pentru că le părea "că se cunosc de o viaţă."

 Şi iată concluzia mea patetică: Noi suntem dezvăţaţi să îi ascultăm pe cei dragi, am devenit nişte egoişti greţoşi. Vrem ca totul să se rotească în jurul nostru, să fim iubiţi de toţi. Am uitat că uneori, trebuie să mai şi dai afecţiune ca să primeşti de 10 ori mai multă tandreţe. Şi spunem atât de des cuvintele "te iubesc", încât o declaraţie de dragoste azi este considerată banală.
  În schimb lumea nu vede nimic banal în sute de trandafiri pozaţi pe Instagram. Adolescenţii nu spun "nu" unor likuri de pe facebook la poze cu săruturi pasionante pe care le fac în mai ştii ce localuri fiţoase. A devenit la modă să-ţi fie P.O.H.U.I. de toată lumea şi să vrei în acelaşi timp ca "cineva să fie lângă tine acum". RIDICOL.

 Treziţi-mă când veţi înţelege ce vreau să vă transmit.
Eu una, nu mai pricep nimic. Dorm în somnul unei generaţii controversate de proşti care se consideră genii şi de genii care ori tac, fie întorc totul cu susul în jos. 
Lumea înflăcărată de vise oricum nu observă nimic, iar eu, încercând să văd ceva,
am înnebunit de nesomn...

Şezi.

Mi-i profund indiferent că nu îţi pasă, pentru că nu mă atinge. 
Nu ştiu ce e cu viaţa ta, nu-mi pasă că e primăvară. 
Nu mă mai gândesc la ochi frumoşi şi vise rătăcite într-o seară.
Sunt noua EU, o domnişoară independentă. Ştiu că nu îţi place ce citeşti din perspectiva unui băiat. 
Dacă eşti fată, probabil te îndrăgosteşti de balivernele mele.
Dar poate că sunt singura care nu ştie că de obicei totul este invers...

Nu ştiu ce este iubirea, dar îmi place să o iubesc. 
Poate pentru că este perfectă şi mereu necunoscută. 
Ţine minte că iubesc iubirea, nu neapărat pe tine. 
Pentru că tu nu eşti nicidecum perfect.
Dragostea este ca şi tânăra independentă care păstrează mereu o taină.
Este ca şi un cuplu dintre un înger şi un demon. 
 Un Ieronim şi o Cezară. Un tu şi eu.
Da, presupun că ai suflet după imaginea ta de vampir. 
Poate că ascunzi Bunătatea însăşi pe care eu nu o văd.
Mă regăsesc în eroina eminesciană de prea mult timp,
sunt o tânără care păstrează în sine un temperament diabolic.
Şi cine ştie dacă am sau nu un chip angelic...
Ştiu că atunci când sunt îndrăgostită, mă revărs în sentiment. 
Scuzaţi-mi cascadele de scrieri din acele timpuri ireale.
Mă dezlănţui în cuvinte şi este ridicol.


De ce ar dori Crăiasa Zăpezilor să atingă focul?
Pentru că speră că ar găsi prin flacără piesa ce i-ar completa inelul infinitului.
Eternitatea mea se limitează în scris.
Iar cuvintele mele pleacă de la tine.
Stai liniştit, acum nu sunt adevărata Cezara. 
Nu sunt atât de puternică pentru a-ţi dărui sufletul.
Ştii de ce îmi pare rău pentru tine?
Pentru că ai crezut că te ador.
Pentru că ai crezut tot ce am spus vreodată...

Interviu cu Artur Botnaru (Interogatoriul unui talent carismatic fabricat în Moldova)

Sunt fericită pentru că am în sfârşit ocazia de a-mi îmbogăţi blogul cu un interviu. Seninătatea mă cuprinde mai mult prin mulţumirea de faptul că am descoperit răspunsurile unui tânăr talentat şi inteligent, Artur Botnaru. El este prezentatorul show-ului "Tzolul", creatorul videoblogulului Wake Up Moldova, în care un grup de tineri din Ungheni prezintă prin glume care mai de care mai originale mai multe dileme ale tinerilor. Cocieru Sergiu, Vozneac Oleg, Vladimir Muschei, Diţa Iulia, Doina Ţurcan, Dan Lapteacru, Maxim Cantiru, Tolea Curicheru îl susţin pe invitatul meu să creeze clipuri ce aduc instant zâmbetul pe buze prin simţ al umorului şi oglindirea anumitor absurdităţi ale adolescenţilor din Moldova. 

Ep. 4 Adolescenţa http://www.youtube.com/watch?v=epQ_K1rBgr8

Dumitriţa Scutari Salut, Artur.

Eşti dispus să îmi dai un interviu?

Artur Botnaru Salut. Da.

Dumitriţa Scutari Pentru început, în ce stare de spirit eşti la moment?

Artur Botnaru Într-o aşteptare de primăvară, de un nou început, ar fi cred că destul de spus că urăsc iarna, pur şi simplu, urăsc cînd este frig, cînd nu-i soare.

Dumitriţa Scutari Să înţeleg că voi, cei de la Wake Up Moldova, filmaţi clipurile de pe youtube când sunteţi în bună dispoziţie?

Artur Botnaru Nu, videoclipurile le filmăm cînd sîntem împreună, iar unitatea noastră ne crează dispoziţie şi totodată o atmosferă de creaţie, există un entuziasm, un elan creator, din păcate nu pot face videoclipuri mereu cînd am o bună dispoziţie deoarece depinde de mai multe lucruri realizarea unui videoclip, dacă ar fi conform dispoziţiei probabil era să am deja 100 de episoade 

Dumitriţa Scutari De când sunteţi prieteni?

Artur Botnaru Din clasa 8-a, cu unii de vreo 3 ani, cu unii de 2, cu Iulia am devenit cu adevărat prieten la începutul proiectului.

Dumitriţa Scutari Şi cui i-a venit ideea de a începe Tzolul?

Artur Botnaru Mie mi-a venit ideea de a începe Tzolul.

Dumitriţa Scutari Cand a apărut gândul să vă apucaţi de filmări? Cine sau ce te-a inspirat?

Artur Botnaru Cu un an în urmă, vara, aveam simplu o dorinţă de a face un video, ceva interesant şi să-l postez pe youtube. Apoi ideea s-a dezvoltat şi s-a ajuns la Tzolul.

Dumitriţa Scutari Ţi-a fost greu să-i convingi pe ceilalţi să te ajute?

Artur Botnaru Părerea mea că nu, cînd prima dată ne-am întrunit să discutăm ideea toţi au fost de acord, mai mult era un suspans căci nu ştiam dacă va ieşi bine sau nu.

Dumitriţa Scutari Când v-aţi dat seama că aţi început să deveniţi populari, că aveţi priză la public?

Artur Botnaru După primul episod, apoi tot noi am pierdut propria popularitate, dar asta e, e o temă foarte mare de discutat, Moldova vrea dar nu poate susţine, orice proiect poate fi apreciat, plăcut dar nu şi susţinut, e greu să faci un lucru doar din hobby, un lucru creativ şi intelectual. Nu intelectual ca mesaj, dar intelectual ca orice glumă, idee, tot ce e făcut de creier, care e greu să lucreze la comandă.

Dumitriţa Scutari Dar v-a schimbat Wake Up Moldova viaţa sau personalitatea în vreun fel?

Artur Botnaru Cred că da, orice lucrur în viaţă te modifică, nu atît personalitatea cît viziunea, concepţia. Personal am simţit anumite schimbări, am devenit parcă mai înţelept, mai experimentat

Dumitriţa Scutari Şi cu ce te ocupi la moment pe plan profesional, ce faci la Craiova?

Artur Botnaru Pe plan profesional, nu am încă aşa plan. Sunt student, învăţ, sper pe la primăvară să apară şi un plan, ceva nu că exact personal dar un plan măcar, o ocupaţie.

Dumitriţa Scutari La ce universitate, facultate eşti şi de ce ai  ales-o?

Artur Botnaru Sunt student al Universităţii din Craiova, Facultatea de drept, secţiunea A.P. Am ales-o pentru că am vrut să ştiu funcţionarea sistemului juridic, să fiu informat căci doar astfel te poţi apăra în ziua de astăzi. Şi poate pe viitor voi ajunge vreun bun funcţionar public.

Dumitriţa Scutari Povesteşte-ne cel mai amuzant caz din timpul filmărilor.

Artur Botnaru Cel mai amuzant? Sincer, nu ştiu, eu cred că au fost o mulţime de momente hazlii, şi chiar nu pot să evidenţiez unul anume.

Ep. 5 Bla bla bla http://www.youtube.com/watch?v=dlR36RUa3kk

Dumitriţa Scutari Filmarea cărui episod v-a creat cele mai mari bătăi de cap?

Artur Botnaru Filmarea primului, deoarece a fost un început şi era greu căci nu ştiam cum, de unde şi de ce de apucat.

Ep.3(frica) http://www.youtube.com/watch?v=b7fnD2LpvzU

Dumitriţa Scutari Şi cine scrie scenariul clipurilor?

Artur Botnaru Eu scriu scenariul, mai bine zis scheletul, apoi ne strîngem toţi şi modificăm, adaugăm, eliminăm.

Dumitriţa Scutari De unde îţi vin atât de multe idei interesante?

Artur Botnaru Nu ştiu, sînt lucruri care chiar nu pot fi explicate, ca de exemplu de unde vin ideile, imaginaţia, cred eu şi că dorinţa.

Dumitriţa Scutari Cine visai să devii în anii de şcoală?

Artur Botnaru Preşedinte, Actor, Jurnalist, of numai ce nu am visat.

Dumitriţa Scutari Şi dacă ai avea posibilitatea să lucrezi la un post TV de entertainment ai accepta propunerea?

Artur Botnaru Da. Fără multe cuvinte de falsă modestie, da.

Dumitriţa Scutari (Îmi place sinceritatea.) Cine din echipa Wake up Moldova îţi este cea mai apropiată persoană?

Artur Botnaru Întrebare incorectă la care nu am să răspund niciodată, toţi îmi sunt foarte aproape.

Dumitriţa Scutari Diplomat din partea ta.)) Dintre toate situaţiile puse în discuţie de voi, care crezi că este cea mai mare problemă a tinerilor de azi?

Artur BotnaruInternetul, locul unde oamenii îşi spun problemele tuturor, însă nu celor cu cine au această problemă, şi lenea.

Ep.2(evoluţia tehnologică) http://www.youtube.com/watch?annotation_id=annotation_932893&feature=iv&src_vid=MFsOT-9Q0Ec&v=4d1Us8Kuxxw

Dumitriţa Scutari Ce pasiuni mai ai în afară de movie-making?

Artur Botnaru Fotbal, Îmi place să scriu, să scriu orice de la poezii la simple idei care îmi vin în cap, să ascult muzică, să compun ceva, să mă plimb, şi să merg cu bicicleta. Şi alte lucruri mai puţin ortodoxe.

Ep.7 Viaţa de noapte. http://www.youtube.com/watch?v=-R9xVxp1P5g

Dumitriţa Scutari Lucruri “mai putin ortodoxe”, precum…?

Artur Botnaru Lucruri despre care biserica tace, da biserica tace despre foarte multe lucruri... Eu nu sînt mai presus decît biserica, tac şi eu.

Ep.6(Moldovenii la Odihnă) http://www.youtube.com/watch?v=W5R0WV2AmZw

Dumitriţa Scutari Şi ce viziune ai despre relaţiile dintre băieţi şi fete? Cine trebuie să facă primul pas după părerea ta?

Artur Botnaru Cel care simte mai mult, sau cel care are mai puţină răbdare  Glumesc, părerea mea este că ambii trebuie să facă primul pas, dar nu contează pînă la urmă cine face primul pas, contează ce se întîmplă după el, contează să ţii la sentimente şi să le menţii.

 Ep.1(Prietenia între băieţi şi fete) http://www.youtube.com/watch?v=MFsOT-9Q0Ec

Dumitriţa Scutari Îţi aminteşti de prima dragoste? Cum a fost primul sentiment?

Artur Botnaru Prima dragoste cred că la fiecare apare încă din copilărie, şi eu aşa voi răspunde că în copilărie a fost prima mea dragoste, dragoste deorece era fără beneficii. Acum de obicei te uiţi la un om şi zici îmi plac ochii lui, sau sînii, sau cum gîndeşte, sau că e vesel, dar cînd sîntem maturi atunci parcă apar beneficii, acum nu am o dragoste, simpatii - da, dragoste nu.

Dumitriţa Scutari De ce îţi este dor la moment? 

Artur Botnaru Îmi este dor de a fi din nou în acţiune, în ritmul vieţii, acum parcă duc un mod de viaţă sedentar, şi parcă merg în declin, dar în Moldova era altceva.

Dumitriţa Scutari Doreşti să te întorci acasă după studii?

Artur Botnaru Da.

Dumitriţa Scutari Ce sfaturi le dai cititorilor interviului, îndeosebi celor care ar vrea să se apuce şi ei să practice un hobby cu ardoarea celor de la Tzolul?

Artur Botnaru Dacă este o idee şi calitate şi o vîrsta aşa mai mare atunci, you have to do it.

Dumitriţa Scutari Mulţumesc foarte mult pentru răspunsurile sincere şi interesante, îţi doresc să îţi atingi cele mai incredibile vise şi să ţii minte oricând că sunt mulţi moldoveni care apreciază stilul tău natural de a fi şi de a scrie. Şi transmite-le colegilor tăi mulţumiri grupului Wake Up Moldova pentru buna dispoziţie pe care o creaţi prin clipuri care înveselesc şi provoacă gândirea. Vă rog să nu vă opriţi şi să aveţi şi mai multe idei trăsnite. 

Artur Botnaru Mulţumesc mult.

Dor de primăvară

Iubirea este ca un anotimp. Iubirea mea a semănat prea des cu iarna de ieri. 

Vedeam cum ninge...cu fulgi mari şi deşi. Ningea de parcă lumea nu voia să mai vadă primăvara vreodată. Şi pe străzi, totuşi, nu se lăsa nici un strop de nea, drumul era împotmolit de noroi, de băltoacele depresive ale ploilor.

Îndrăgostiţii sunt pasionali. Ei ning şi ning, ei viscolesc pentru ca să se liniştească, ei se lasă duşi de vântul întâmplării. Depinde de Cei iubiţi dacă se lasă iarnă sau nu. Ieri, iarna era pe jumătate. Ieri, drumul rămânea la fel de plin de rahat indiferent de cristalele frumoase care voiau să îl mângâie. 

Atunci când fiecare ninsoare trecută se dovedeşte a fi o simplă lapoviţă, când iarna plouă cu prea multe lacrimi, sufletul nu mai vrea iubire. Mai bine zis, el nu o mai recunoaşte şi nu o mai înţelege. Mă gândeam: Poate că inima mi-e pământul, nu cerul?

Pe margini de stradă se lăsau pete de alb, care se topeau imediat. 

Nu, eu nu eram strada, eu eram ninsoarea care încetinea. 

Eu sunt iarna din Chişinău, care ori îşi spune pe nume, ori nu vrea să apară deloc. 

Eu aştept primăvara. Primăvara în care, indiferent de timp, lumea primeşte şi dăruieşte iubire. Anotimpul care iubeşte fără să ezite. Timpul, care nu lasă florile sentimentului să treacă pe lângă el, aşa cum strada pustie de ieri ignora o frumoasă poveste de dragoste, istoria unui viscol obosit.

Faceboocism

Suntem o societate bolnavă. Trăim în lumea în care îţi pasă mai mult de ce vezi pe facebook decât despre ce vorbeşti live cu prietenii. Suntem imaturi.

Recunosc, nu îmi imaginez viaţa fără de această reţea de socializare, iar acest fapt ar trebui să îmi fie pe diagnostic, când  revărs, ca şi alte sute de oameni, câte un status nou în fiecare zi, la fiecare 5 ore, 2 ore, oră, minut...

Şi totuşi de ce am devenit dependenţi de like-uri şi comentarii, de poze instagramate şi linkuri de youtube?

Oamenii s-au dezvăţat să spună ce simt după atâtea defilări sufleteşti pe internet. Ei încearcă să atenţioneze lumea că există, dar mor în viaţa reală ca oameni spirituali. Cuvinte legate de iubire pot fi cu uşurinţă citite pe pagina fiecăruia, dar nimeni nu ştie până la capăt cât de puternic este în realitate sentimentul său.

Lumea găteşte ca să-şi poată fotografia mai repede plăcinta, farfuria cu sushi, zeama cu fasole sau un tort "de casă" cumpărat. Arta de a găti de dragul cuiva se uită.

Se uită ce înseamnă o relaţie lipsită de tam-tam virtual. Se uită ce înseamnă a ieşi cu prietenii de dragul distracţiei, şi nu a check-inurilor.

De ce tot mai mulţi se declară "Forever alone"? Pentru că nu mai face nimeni un pas ca să iasă din poziţia comodă a fundului de pe scaun, a mâinii pe mouse, a capului atârnat de altă mână. De ce să mai mergi la o întâlnire când poţi vorbi pe chat gratis cu zeci de oameni concomitent, fără să mai trebuiască să te aranjezi şi să dai jos pijamaua ta cu ursuleţi pentru o rochie elegantă? De ce să duci o fată la un suc când poţi să le dai speranţe la 20 deodată cu un simplu tag într-o postare siropoasă?

Facebook-ul este un drog al socializării, care ne îndepărtează unii de alţii în loc să ne apropie. Fiecare îşi afişează sutele de poze, de cântece preferate, îşi face sute de prieteni ca să amintească lumii că trăieşte. În realitate, toţi rămân egocentrici până la refuz tot aşteptând admiraţia celorlalţi. 

Chiar şi faptul că scriu pe blog este strigătul meu împotriva furtunii, sunt deja udată de acest potop. Dar aş vrea ca, pe lângă această ploaie necontenită, să rămână stropi de speranţă. Să existe puterea de a spune un simplu "Te iubesc" în faţa ochilor adoraţi. Să existe dorinţa de a lua starea generală de indiferenţă drept o glumă, întrucât fiinţa umană a fost creată ca să fugă de "pohuism" şi nu spre acesta. Să se facă acte de caritate reale, să fie creat antidotul cancerului fără strângerea de acelaşi iritabil "Like". Să fim oameni liberi în acţiune, lipsiţi de dorinţa să facă din viaţa lor o telenovelă difuzată non-stop.

Scurt. Clar. Cuprinzător.

Din nou, mă arde o poftă sălbatică de scris. De obicei vreau sa zic multe când nu am nimic a spune.
Nu aş spune că totul îmi devine îngrozitor de indiferent.
Nu aş spune că sunt mai obosită decât un cal de curse.
Nu aş spune că pot să am sentimente, din când în când.
Nu aş spune că tu eşti cauza lipsei lor absolute.
Nu aş spune că începe să-mi displacă iarna.
Nu aş spune că vreau schimbări radicale.
Nu aş spune că mă îndrăgostiserăm.
Nu aş spune că mă schimb.
Nu aş spune că mă iriţi.
Nu aş spune că tac.
Nu aş spune. Aş pleca.

NU voi mai...

Îmi dau promisiuni.
Să nu pierd timpul.
Să nu te mai aştept.
Să zâmbesc la fel de chinuit.
Să mă dumiresc de posomorârea ta.
Să mă mir de nepăsarea mea.
Nu mai vreau nimic.
Şi simt un stop cardiac.
Vreau să-mi părăsesc odată gândurile.
Să îmi sting amintirile.
Să nu fi iubit niciodată.
Să fi avut vreo descoperire atunci când te-aş fi văzut.
Să nu mă fi temut niciodată de căderi.
Poate că purtam mai des tocuri.
Nu voi mai aştepta primăveri.
Cu atât mai mult nu voi lăsa anii să treacă.
Voi trece eu prin ei.
Fără să mai privesc felul în care mă priveşti.
Şi în general, nu prea te oboseşti.
Să schimbi ceva în viaţa ta ciudată.
Dar eu merg înainte.
Fără nici o lacrimă, fără de regret.
Aş mai zăbovi puţin la fereastră.
De-aş şti că-mi pregăteşti o serenadă.
Dar nu mai vreau nici un fals cuvânt.
Oricine ştie să le arunce azi în vânt.
 Mă doare cotul de atâta sentiment.
Nu am ce zice, nimic din mine nu mai e prezent.
Nu voi mai compromite emoţii şi trăiri,
Toate zac într-un tomberon de gândiri.
Dar scriu tot ce vreau, nu voi minţi.
Trăiri adolescentine nu voi mai găsi.
Nu voi mai spune că am simţit.
Doar pentru că tu ai fost prea iubit.

Dor de Braşov...

Am în viaţa asta a mea intensă două mari iubiri obsesive şi depresive - Chişinău şi Braşov. Iar zilele mă pendulează prin aceste locuri cu inima şi cu gânduri încete. 

Nu ştiu ce să mă fac acum...

M-am întors din Braşov două zile în urmă, nu am stat acolo nici o săptămână. Dar se ştie, orice călătorie schimbă omul, ce să zic de ataşamentul meu pentru acel oraş de poveste. 

Stau ciufută şi am impresia că părul meu mai miroase a ţigări şi după două spălări, mulţumită prietenilor lui Serchiş. 

Uite că în acel colţ de Românie, mai bine zis centru european, viaţa e altfel... Poate că e mult prea liniştită pentru ritmul nebun deprins de la capitala basarabeană.

Vreau să îmi înec din nou ochii în priveliştea de la Belvedere şi de la cetate, să mai mănânc nişte covrigi săraţi pe lângă bradu cel frumos, să aştept la ce chef mai vrea să mă mai ducă scumpul văr... deşi se pare că nu mai vrea :D

Mănânc portocale şi ascult ceva melancolic, aşa mă simt la fiecare întoarcere de acolo, indiferent de an. Sesizez că am înainte multă distracţie în Moldova, dar ce aş da acum să stau la geam şi să privesc Tâmpa cea înzăpezită, să mai admir o ninsoare deasupra locului despre care mulţi ani în urmă am exclamat fascinată de pe str.Dobrogeanu Gherea - "Ooo, New York!"

Mi-e dor de plimbări cu maşina pe multele sensuri giratorii, chiar de dubstep-ul din Ground Zero şi Trippin şi mă enervez că posturile TV difuzează numai piese triste, să-mi pună sare pe suflet. La radio aud cântece despre despărţiri, de parcă ar plânge cineva de dorul meu acolo...

Dar asta nu mai este modest, nici firesc... Mă leagă prea multe amintiri frumoase de Piaţa Sfatului şi de pietonala din Răcădău. Iar eu sunt o creaţă mult prea sentimentală. 

Orice m-ar aştepta în lunile anterioare, promit să mă autobombardez pe str. Jepilor de majoratul lui Dumitru, că un lucru rămâne neschimbat - cheful meu de distracţie. And let the haters hate.

Ce am învățat de la 2012

Decembrie a fost pentru mine un boom creativ. Acum nu îmi vine nimic în cap, am avut prea multe explozii anul trecut.


Am descoperit că nu pot trăi fără dans, va trebui să mă apuc din nou de ore de hip-hop.

Am învățat că discotecile sunt centre ale profanului în care uiți de tine și vrei doar muzică atâta timp cât nu ești curvă sau speri să întâlnești tipul acela fițos de care-ți place atât de mult.
Am descoperit că sunt un workaholic, când nu am vacanță.
 Am descoperit că îmi place să ascult One Republic, să mănânc gustos - revelație de care aș vrea să mă debarasez.
Am descoperit că nu pot supraviețui fără gustul victoriei, am aflat prețul acesteia, și îl caut indiferent de cât de mare sau temporară ar fi izbânda.

Am descoperit că sănătatea este cea mai mare bogăție, pe care o prețuiești doar când o pierzi din cauza altcuiva.
Am redescoperit că prietenii îmi fac zilele mult mai frumoase, oricât de sus ori jos m-aș afla pe scala stării de dispoziție și a propriului progres.
Am descoperit că familia are mereu dreptate și îți reprezintă cei mai apropiați oameni doar pentru că există.

Am descoperit că sunt zile în care mă enervez că mă enervez că nu știu de ce mă enervez.
Și apoi am descoperit că iritarea provenea din faptul că nu făceam ce îmi place, fapt pe care îl corectez de acum încolo.
Am descoperit că am zile în care mi-este totul indiferent și mă mir de mine însămi.

Am descoperit că atunci când pierzi ceva sau pe cineva, viața îți canalizează calitățile, mai ales răbdarea, pentru a găsi fericirea adevărată altundeva.
Am învățat că poți să mori după bruneți cu ochi negri și să te îndrăgostești de ochii albaștri ai cuiva.
Am descoperit că setea celui pe care îl iubești trezește în tine și setea de a scri fără încetare.
Anul trecut am învățat și că atunci când te îndrăgostești, ori slăbești, ori te îngrași... depinde de apetitul celui pe care îl iubești.
Am descoperit că personalitatea nu e schimbată de iubire, ci de emoțiile pozitive sau negative pe care aceasta le trezește.
Am descoperit că iubesc viața atunci când păstrez în mine vise, dorințe, speranțe...cînd mă reîndrăgostesc și mă redezamăgesc, atunci când trăiesc!